Friday, May 25, 2007

ALEX MIHĂILEANU: "Lumea e proastă, iubi"

Lumea e proastă, iubi*… Nu ştiu de ce îţi spun asta. De parcă tu n-ai şti. Dar, uite, mă gîndeam aşa: lumea e proastă, iubi… Şi încep cu mine, că şi eu sînt o parte din lume.

Lumea e proastă, iubi...Spre exemplu, acum două zile, în timp ce mă întorceam pe la zece seara de la muncă, intru într-un supermarket şi agăţ dintr-un raft o sticlă de vin. O pun în coş, mai arunc o privire în stînga, alta în dreapta, mai iau şi-un pet de cola light la doi litri, cer şi-un pachet de ţigări de la casă şi plec. Pun sticla în frigider, îmi torn vreo trei pahare de cola cît stau cu laptopul în braţe, trîntit în pat şi după aia mă culc. Dimineaţă o iau de la capăt.

Aseară, ajuns acasă pe la vreo nouă, venit tot de la muncă şi cu altă sticlă de cola după mine, mă gîndesc că mi-ar prinde bine un moment de relaş. Mă trîntesc în pat, dau să iau laptopul în braţe, dar mă gîndesc c-ar fi mai bine să scot sticla de vin din frigider. Agăţ tirbuşonul pe drum, mă întorc cu sticla, o pun pe măsuţa de-alături, curăţ gîtul sticlei de ambalaj, înfing tirbuşonul şi-mi dau seama că parcă n-am adus pahare. Mă întorc în bucătărie, iau două pahare, le clătesc şi mă întorc cu ele. Sucesc tirbuşonul, scot dopul de plută, torn vinul cel roşu, dau noroc, torn pe gît.

Vine cîte-un pahar jumate de căciulă, terminăm sticla, mai beau nişte cola, mai pierd vremea niţeluş şi, dintr-o dată, îmi vine năstruşnica idee de a mă uita la etichetă. Vreau să văd anul. 2003. Bun an, îmi spun, răsucind sticla în aer. Cînd o prind, mă uit la eticheta de pe faţă. Merlot. Stupoare! Eu luasem un Pinot Noir! Cînd s-a transformat aşa, din senin, în Merlot?

Încerc să-mi aduc aminte ce-am făcut în magazinul ăla. Am intrat chitit să iau un Pinot Noir, am văzut sticlele de Prahova Valley, mi-a sărit în ochi eticheta, am întors-o pe partea cealaltă, am văzut că e 2003 şi am pus-o în coş. Nu înainte de a arunca cu jind o privire către un Pinot Noir din 2001, Special Reserve, aproape de două ori mai scump.

Lumea e proastă, iubi… Ca să înţelegi mai bine la ce mă refer, lasă-mă să-ţi explic. Pe zi ce trece, ne cufundăm tot mai mult în cotidian, în rutină, în muncă. Nu mai dăm atenţie detaliilor. Ştim că ambalajul arată într-un fel şi mergem drept acolo. Ochelarii de cal, cu care ne trezim pe şi după urechi, uităm să-i mai dăm jos. Nu ne mai uităm la ce e înauntru, luăm după cum vedem că e pe dinafară.

Ne prostim pe zi ce trece. Timpul liber ni-l petrecem încercînd să recuperăm, într-un mod disperat, ceea ce pierdem în timpul ocupat. Timpul liber ni-l petrecem la fel, totuşi. Uităm să dăm atenţie la detalii chiar şi atunci cînd la detalii ar trebui să dăm atenţie. Ne dezbrăcăm de cămaşa rutinei zilnice pentru a înbrăca o cămaşa a aceleiaşi rutine, dar de culoarea timpului liber. Nu facem nimic deosebit afară de a dormi mai mult şi de a pierde vremea sub acelaşi acoperiş al nepăsării, al intoleranţei şi al indiferenţei.

Lumea e proastă, iubi… Uite, mă uit la mine şi îmi dau seama de asta. Mă prostesc pe zi ce trece. Ne prostim cu toţii pe zi ce trece. Eu, cel puţin, mai am o şansă. Fug la mare, mă salvez, aş spune şi eu, precum Chilian. Dar salvarea nu vine din mare, vine din constatare. Lumea e pe zi ce trece tot mai proastă, iubi… Uită-te şi tu în jur, nu observi? Mergi pe stradă şi ţi se pare ceva cunoscut, te întrebi preţ de o secundă de unde cunoşti locul, uiţi să mai cauţi şi răspunsul şi treci mai departe. Îţi dai seama, două săptămîni mai tîrziu, că locul ăla aparţine unor anumite amintiri de-ale tale, chiar plăcute. Zîmbeşti preţ de altă secundă şi te întorci spre şifonier, căutînd cămaşa rutinei zilnice. În dimineaţa asta, iar pleci la muncă.

Lumea e proastă, iubi… Proastă rău. Şi se prosteşte tot mai abitir pe zi ce trece. Auzi, iubi, cînd mă scoţi şi pe mine din casă, la o cafea? Îmi promiţi cafeaua aia de mai bine de un an. Ştiu că eu o plătesc, dar gestul e ăla care contează. Măcar aşa, de dragul atenţiei la detalii…

__________________________
Precizări:
Lumea e proastă, iubi” este o replică dintr-un interviu cu Florin Chilian, realizat de Dana Ciobanu pentru Jurnalul Naţional şi publicat la 24 februarie 2005.
Textul de faţă este scris ca să îmi amintească să mai scriu, din cînd în cînd, cîte ceva ce s-ar putea încadra în categoria “fragmente”.
Întrebarea din ultimul paragraf este adresată unei mai vechi prietene, a cărei zi de naştere se întîmplă săptămîna viitoare. Întrebarea nu se vrea a fi un apropo.

www.subiectiv.ro

VLAD PETREANU: "Preşedintele tuturor şmecherilor"

Aaaaah... mare şmecher, ne cunoaştem de-o viaţă!


Te-am întâlnit în clasa a doua, când mi-ai cotrobăit în ghiozdan după sendvici. Mi-ai bolborosit că ţi-e foame, morfolind gustarea mea pentru recreaţia mare. Mi-ai rupt cămaşa când am încercat să-mi iau înapoi ce-mi aparţinea. Ai plecat râzând de umilinţa mea. Aş fi vrut să-ţi sparg faţa, dar nu ştiam să fiu ca tine.

Ne-am revăzut mereu de-atunci. Ţi-au plăcut cărţile mele, bune de aruncat peste gard, bicicleta, bună de luat cu orele pentru o plimbare pân-la colţ şi-napoi, fisele de trei lei din buzunarele mele, locul meu de pescuit, scaunul din cinematograf, ţigările, câte o brichetă mai mişto - şi, în general, tot ce-ai crezut că ai dreptul să iei fără încuviinţare.

Eu, unul, un bleg, învăţat de tata să nu mă iau la bătaie, să nu fac scandal, să nu fiu nesimţit, să las de la mine. "Nimeni nu moşteneşte pământul, băiete". I-am mai încălcat porunca, recunosc. O dată ţi-am rupt o mână (asta s-a lăsat cu un 8 la purtare), altădată ţi-am dat borşul (asta s-a lăsat cu o morală în faţa clasei). Tu, drept răspuns, mi-ai spart buza, mi-ai crăpat capul cu o cărămidă, mi-ai mutat falca din loc şi mi-ai tăiat de mai multe răsuflarea cu câte un picior bine plasat în plex. Scorul întâlnirilor noastre: până acum m-ai bătut de mi-au mers fulgii, şi-acum suntem deja în repriza a doua.

Să fiu cinstit până la capăt: n-ai fost mereu violent. Adică mitocănia, nesimţirea, jegoşenia ta nu sunt însoţite mereu de o argumentaţie fizică tranşantă. Când te bagi în faţa mea la o coadă, nu baţi pe nimeni. Când îmi tai faţa în trafic cu gipanul, cel mult îmi tragi o flegmă cu şaorma pe parbriz - şi nu mă iei la bătaie decât dacă am obrăznicia să răspund. Când îţi iei o ştampilă peste rând, dai şpagă, nu palme. Când îţi tragi banu' gros de la stat, făcând din leafa ta de bugetar bacşiş pentru frizer, taci ca porcu-n păpuşoi. Ţipi numai în autobuz, când te-apuc de încheietură, exact când îmi tai geanta. Ştiu că dacă ţi-ai rupe piciorul când mi-ai sparge casa, m-ai da în judecată pentru că nu te-am avertizat că e podeaua udă. Pentru că de fiecare dată când eşti prins, ai acea şmecherie instinctivă, de a răcni din bojoci "hoţul!". Orice om cinstit s-ar înroşi, măcar, ar fi o clipă descumpănit, măcar, poate ar tăcea, vinovat... Tu nu, tu te scoţi din orice, oricum, cu tupeu. Şarlatanule, impostorule, ce şmecher eşti!

Ştim împreună că tu nu păţeşti nimic, niciodată. Mi se pare corect. Tu eşti şmecher, eu nu. De altfel, aşa te-am recunoscut de fiecare dată, sub multiplele tale deghizări: "Ia ţipă, mă, ce-o să faci? Ia cheamă miliţia mă, ce-o să fie? Ia fă scandal, mă, ce-o să se-ntâmple?". Păi, tu ştii mai bine, ai dreptate: pot să ţip cât vreau, să chem poliţia, să te dau în judecată, să scriu la ziar, să-mi dau foc în piaţa publică. Nu se-ntâmplă nimic, pentru că tu eşti cel mai şmecher.

Ştiam eu c-o să ai succes în viaţă. Mai puţină muncă, oleacă de învârteală, un şiş în spatele prietenului, taman când îi spuneai că-i cel mai bun, o semnătură neguroasă din tinereţe pierdută la maturitate, un contract grăsun ici, o căsuţă colo, gălăgie maximă când e de abătut atenţia, pâş-pâş când e câte o tocmeală cu fereală, vorb-aia, iuţeală de mână şi nebăgare de seamă, una are, alta n-are, unde-i aia marcatoare.

Dar aşa mare... Aşa de mare nu-mi închipuiam că vei creşte. Atât de mare încât întuneci orizontul, slăvit padişah al tuturor şmecheriilor! Unde calci tu, se sfarmă cinstea-n mii fărâme, unde te culci tu, se umflă funcţiile-n stat, unde respiri tu, se-mbată dănţuind poporul!

Cât despre mine, comandante, află că rămân acelaşi bleg mioritic căruia i-ai şmanglit sendviciul, mereu umilit de şmecheri. Cu sinceritate îţi spun că, în timp ce tu înfuleci ce-ai furat, încerc şi eu să-ţi mestec minciunile dar, oricât m-aş strădui, nu pot înghiţi ce-mi oferi.

Nu ştiu cum dracu', dar nu-mi provoci în schimb decât un scuipat. Scuzele mele pentru asta şi grijă mare să nu te-neci în el.

http://amardezi.blogspot.com


Thursday, May 24, 2007

DOC: "Pizda mă-tii, bă Felix!"

Da, aţi citit bine, şi vă înţeleg surpriza şi indignarea. Este acesta genul de limbaj potrivit pentru preşedintele României? Aşa se exprimă un şef de stat? Este absolut scandalos! E de-o obscenitate incredibilă. Ăsta e Traian Băsescu, un mitocan şi un prost crescut.

E drept, încă nu am dovezi clare că a spus aşa ceva, dar o să le obţin. Îmi propun să-l înregistrez cumva în convorbirile sale private, un demers jurnalistic perfect justificat. Să vadă lumea ce fel de preşedinte avem. Dar, de fapt, are rost? Se îndoieşte cineva, altfel decât suporterii lui fanatici, că s-a exprimat astfel la adresa dlui Voiculescu? Că l-a băgat în pizda mă-sii, şi încă nu odată? Chiar trebuie să obţin dovezi? Mai simplu e să fac un apel public:

Dle preşedinte Traian Băsescu, vă provoc să recunoaşteţi sub jurământ că, nici în public şi nici în privat, nu l-aţi băgat niciodată în pizda mă-sii pe dl Voiculescu. Sau ceva asemănător (voi publica o listă cu expresii similare). Vă ofer patruzeci şi opt de ore să ieşiţi public cu o dezminţire sinceră. După acest termen voi considera că aţi confirmat acuzaţiile şi aţi demonstrat ce fel de educaţie aveţi şi ce limbaj înţelegeţi să folosiţi. În numele interesului public voi sesiza Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, şi voi informa liderii europeni despre derapajele Dvs. de limbaj.

Iar până atunci rog cititorii şi colegii din blogosferă să preia cât mai fidel acest mesaj. Cititorii trebuie neapărat să ştie la ce fel de limbaj se pretează preşedintele României.



Ştiu. Nu e frumos din partea mea. Dar, spuneţi şi voi! Din partea preşedintelui expresia jignitoare la adresa angajatei Antena 1 a fost auzită de o singură persoană, dna Băsescu. Televiziunile sunt cele care au repetat-o astăzi, clar şi explicit, pentru tot poporul. Au înjurat-o pe Andreea Pană pe toate canalele. În acest caz, este o exagerare titlul şi mesajul meu?


Încă ceva. Acuzaţia de rasism adusă preşedintelui este exagerată. În general, cei pe care rasismul şi discriminarea îi îngrijorează cu adevărat (adică, în speţă, excluzându-i pe cei care au în toată povestea asta doar un interes partizan) ar trebui să aplice epitetul acesta cu mult mai multă îngrijire. E o acuzaţie serioasă şi gravă, ar trebui să o rezerve pentru cazurile reale. Dacă o aplică nediscriminat atunci o s-ajungă să nu mai însemne nimic.

Da, preşedintele a rostit o insultă cu un substrat rasist, a folosit un limbaj care nu are ce căuta în spaţiul public. Şi atunci o înjurătură cu substrat rasist nu dovedeşte rasism? Nu, pentru că e o înjurătură.

O insultă, cum e cea din cazul nostru, este o violenţă verbală direcţionată spre un subiect, spre o persoană. Ca să dau un exemplu la întâmplare, când auziţi expresiile “marinar scandalagiu” sau “matroz chior” îşi închipuie cineva că intenţia autorului este să discrimineze meseria, foarte onorabilă, a marinarilor? Nu, intenţia este să fixeze verbal o anumită persoană, ţinta insultei sale. Apoi, o insultă îşi propune să exagereze, asta e esenţa ei. Nici preşedintele şi nici altcineva n-ar fi putut s-o înjure pe dna Pană cu o expresie de genul, “ipochimenă de etnie rromă suferind de diaforeză”. Înjurăm cu termeni pe care îi recunoaştem ca exageraţi, răi, obsceni; tocmai de asta o facem la nervi şi (în general) în privat.

Din punctul acesta de vedere rasismul sau orice fel de -fobie e la extrema opusă. Am avut prilejul să văd destule discursuri ale urii; ultimul lucru care le trece prin cap autorilor este să pretindă că îşi înjură subiecţii. Nici un rasist n-ar pretinde că discursul său este rău sau exagerat. Din contră. Mesajele cu adevărat rasiste sunt oferite public ca imperative morale, realităţi statistice sau adevăruri ştiinţifice.

http://doc.hotnews.ro/

TIBERIU LOVIN: Dezbinarea ziariştilor. Vinovată: “ţiganca împuţită”

Fiecare gazetar are o optiune politica, o viziune despre un personaj sau altul, simpatii si antipatii. “Tiganca imputita” a impartit taberele in doua, nu in 20 sau 99 cum erau de obicei structurate:). CTP este cel care a taiat presa in doua si apoi s-a folosit de CRP pentru a legitima ideea sa …stupida, potrivit dreptului la opinie pe care mi-l exprim. A spus omul cu gandul ca fatuca se afla in exercitiul functiunii, iar incapatanarea lui Basescu de a o evita este obstructionarea publicului curios daca d-na sau fiica folosesc tampoane, iar el prezervative. Pe mine nu ma interesa si nici pe cei inteligenti+obiectivi ce si-a cumparata Basescu. “Pasarica” si-a bagat insa mobilul in cosul cu produse si a emis niste gaze intrebatoare: “ati votat”?Mass media a comunicat ora si minutul cand a votat si ce a spus Base. Ea nu stia, dar era la piata cu Basescu. A vrut sa afle din gura presedintelui ce a facut si daca s-a transforma peste noapte in vrajitoare. Iata intrebarea: “Ce procent…”? Marinarul nu era Mafalda. A fost politicos insa. Dar pana cand? A si spus: nu crezi ca este suficient? Jurnalista lui Voiculescu nu a crezut si a continuat sa-l urmareasca. Eu chemam paza din prima. Presedintele a fost prost ca si-a pus mintea cu ea. L-au lasat nervii. Nu mai pot continua pentru ca mi se pare stupid tot ce se intampla, mai ales la CRP. De CTP nu pomenesc pen’ca m-am lamurit ce gargauni debiteaza uneori.Va spun un secret: este simpatic cand nu-i la televizor. Chiar asculta, are politetea dialogului, isi revine din palme. Numai ca la tv vrea sa arate ca are boase, parca asta-i interesant pentru cineva. Va recomand calduros sa cititi “Pizda ma-ti, bai Felix”- scris de Doc pe hotnew. Il am si eu la bloguri accesate in caz ca vreti sa vedeti un articol demential :)

http://lovinpress.wordpress.com/

Wednesday, May 23, 2007

ALEX MIHĂILEANU: "Ralu Filip a murit. Idioţii persistă"

M-am logat de vreo trei ori, astăzi, la Google Analytics. Pînă acum cîteva minute, îmi arăta zero vizite. M-am gîndit că trebuie să fie vreun bug sau ceva de genul ăsta. Mai devreme văd că am peste 700 de oameni veniţi din Google. A murit Ralu Filip, iar lumea e şocată. Primele patru expresii pe lista celor mai căutate sintagme au “Ralu Filip” în componenţă.

Nu sînt singurul care a scris, ştiu că sînt primul pe lista de rezultate la căutarea “moartea lui Ralu Filip”, dar nu despre asta e vorba. Este vorba despre comentariile pe care le-am văzut pe diverse bloguri. Un om a murit, lăsaţi-l, oameni buni, în pace! Lăsaţi-l să se odihnească! Ce mama naibii? Chiar trebuie să îl înjuraţi şi după ce a murit? Chiar trebuie să vă daţi repede cu părerea? Chiar trebuie să arătaţi voi că sînteţi mai deştepţi?

Nu am fost vreun fan de-al lui Ralu Filip, nu l-am simpatizat mai deloc, ba mai degrabă mi-a fost indiferent. Şi eu l-am criticat pentru unele decizii. Dar de la a-ţi fi un om indiferent şi pînă la a-l înjura după moarte, deja mi se pare o absurditate! Ce absurditate, e de-a dreptul imbecilitate! Ţi-a făcut ţie, ca om, ceva? Te-a înjurat de mamă? Te-ai întîlnit cu el şi ai luat bătaie de la badigarzii omului? Nu? Şi atunci de ce îl înjuri?

De fapt, nu e vorba neapărat de ce ţi-a făcut, e vorba de idioţenie. De stupizenie. De cretinism. De prostie crasă. Cît de imbecil poţi fi să înjuri un om după ce a murit, fără să te gîndeşti că şi tu, la rîndul tău, cînd o fi să crapi, o să fii la fel de înjurat? De ce trebuie să fii atît de cretin încît să nu-ţi dai seama că fiecare om are păcatele lui, printre care oameni te numeri ŞI TU?

Ralu Filip a avut păcatele lui, a avut punctele lui forte, dar A FOST. Acum, lăsaţi-l să se odihnească. Nu e nevoie să îl bălăcăriţi. Credeţi că voi sînteţi mai deştepţi? De cîtă prostie poţi da dovadă scoţindu-i ochii unui mort? Singura explicaţie pe care o pot vedea este aceea că, probabil, dejtepţilor lu’ pejte nu le-a murit cineva drag, ca să înţeleagă cum e. Nu, Ralu Filip nu mi-a fost deloc drag, dar am avut prieteni care mi-au murit şi ştiu cum e. Şi totuşi, de ce tre’ să fii atît de imbecil încît să înjuri un om care a murit? Chiar crezi că nu o să plătească pentru faptele lui?

www.subiectiv.ro

MIHAI MORAR: ”Ţiganca” lui Basescu şi ”pleava” lui Sarkozy

Nicolas Sarkozy - inca ministru de interne al Frantei. Alege o ora tarzie pentru a inaugura o noua companie republicana de securitate, intr-unul din cartierele Parisului cu rata record a criminalitatii. Previzibil, ii apare in cale o ”gasca” de cateva sute de huligani, care in loc de paine si sare, il complimenteaza cu ”mama” si ”tata” si, apoi, cam cu tot ce le pica in mana.

Isi da seama ca plimbarea de seara nu mai poate continua, este ascuns in cel mai apropiat post de politie, fortele de ordine recuceresc prin forta terenul, Sarkozy isi continua vitejeste vizita. Cand de la una din ferestrele cartierului, o femeie de origine magrebiana sparge linistea restaurata a cartierului: ”Domnule Sarkozy, scapati-ne de aceasta pleava! ( fr: racaille) Nu se mai poate asa!” Viitorul presedinte raspunde: ”Da, doamna, sunt aici pentru asta, va voi scapa de aceasta pleava!”

Agatata de-un cuvant, presa franceza a pictat in urmatoarele zile portretul lui Sarkozy: rasist, xenofob, necumpatat, dusman al generatiei tinere.

Sarkozy nu si-a cerut nici pana azi scuze. In ”Martor”, cartea sa cu rol de manifest electoral, politicianul isi asuma limbajul: ”Pentru mine nu exista vocabular recomandat elitelor si vocabular acceptat de popor. Vorbesti adevarat sau vorbesti fals. Esti franc sau esti ipocrit. Vorbesti vulgar sau vorbesti respectuos. Folosind cuvantul pleava, eu nu am avut nici un moment sentimentul ca as fi vulgar, ipocrit oi nesincer.”

Abia astept cartea autobiografica a lui Traian Basescu, ”Cumparator de weekend. La Selgros”. Anticipez fila alba cu dedicatiile din coltul stanga-sus. ”Dedic aceaste pagini lui Jeg, O. Zara si A. Pana. Regret ca nu mi-ati implinit visul: un gaozar sa ia in casatorie o tiganca imputita si impreuna sa conceapa un puiutz de comunist.” Pozez si randurile explicative din interiorul cartii: ”Intotdeauna am fost de parere ca poporul trebuie sa foloseasca limbajul elitelor. Regret derapajele de tipul gaozar sau tiganca imputita. Imi cer scuze. Ar fi trebuit sa fiu mult mai academic. Pederast ar fi sunat altfel. La fel ca ipochimena de etnie rroma suferind de diaforeza.”

http://morar.hotnews.ro/


CĂTĂLIN TOLONTAN: "Moştenirea lui Ralu Filip"

Cînd un om de 47 de ani moare din senin de inimă te gîndeşti că a avut o problemă. Cînd profesorul doctor Eduard Apetrei, citat de “Gândul“, declară că afecţiunile cardiovasculare determină 62% dintre decesele din România, înseamnă că toţi avem o problemă şi că, deocamdată, a plătit doar Ralu Filip!

Preşedintele CNA a murit astăzi. Acum ceva vreme l-am văzut la televizor, vorbind despre viaţa din Bucureşti şi din celelalte aglomerări urbane. Nu trebuia neapărat să fii de acord cu opţiunile sale politice sau cu acţiunile din zona reglementării TV pentru a te regăsi în discursul fostului jurnalist. “Ne comportăm de parcă oraşul înseamnă doar hipermarketuri, sedii de firme şi străzi pline de maşini! Nimeni nu vorbeşte despre parcuri, despre aer, despre locurile de făcut sport”, spunea el.

De dragul efectului dramatic ar trebui scris cuvîntul “premoniţie”. Probabil însă că “preocupare” e mai cinstit. Ralu Filip era îngrjorat de costurile ascunse ale creşterii economice. Într-o societate înapoiată, fără cultura mediului şi a sportului, banii vin spre noi şi se pun direct pe artere şi pe plămîni. Trăim nu cu leul greu, ci cu leul caloric şi hipertensiv.

Avem mai multe mall-uri decît piscine. Viaţa oraşului se destramă, plimbările de pe trotuare se mută între raioane şi sîntem atît de departe de dezbaterile care încing Occidentul, acolo unde se discută despre “Wall Street versus Main Street”.

După ani de stagnare, ne bucurăm de cea mai bună perioadă a economiei. În absenţa stadioanelor, a pistelor pentru biciclete, a sălilor de sport şi a parcurilor, nu vom face însă altceva decît să ne otrăvim cu creşterea PIB, ca oameni şi ca ţară.

Asta a apucat s-o spună Ralu Filip, înainte să moară la 47 de ani, în noaptea de marţi spre miercuri, într-un spital din România, recordmena europeană a mortalităţii prin boli de inimă.

www.tolo.ro

ALEX MIHĂILEANU: "Miserupismul"

Trăsătură cruntă, caracteristică românilor, miserupismul reprezintă esenţa însăşi existenţei prezente a unui popor obosit şi plictisit. “Mi se rupe”, spuse oarecine şi îşi văzu în continuare de propria treabă. Mi se rupe, ţi se rupe, i se rupe, ni se rupe, vi se rupe, li se rupe. Conjugarea cea mai frecventă a stării de spirit.

Adevărul e că miserupismul nu e doar o stare de spirit, nu e doar o atitudine, nu e doar un conglomerat de replici. Dimpotrivă, miserupismul este o reacţie alergică, reacţie cauzată de diverşi factori, începînd cu un eveniment sau cu un fapt şi terminînd cu o persoană. Miserupismul este o chestiune de-a dreptul fascinantă, cîtă vreme ai timp să stai şi să o analizezi.

Din păcate, am ajuns şi eu la trista concluzie că, în extrem de multe situaţii, miserupismul este cea mai bună soluţie. Trăim înconjuraţi de atît de mulţi oameni, de atît de multe caractere şi personalităţi - în sens pur psihologic - distincte, încît nu ai cum să nu remarci că, de multe ori, cea mai bună, respectiv cea mai simplă soluţie, nu este alta decît indiferenţa.

Dacă nuanţezi un pic noţiunea de indiferenţă, ajungi să constaţi că nu e altceva decît miserupism. Spre deosebire de pura indiferenţă, miserupismul tinde să fie, mai degrabă, o diferenţă de atitudine care ţine exclusiv de o serie de factori. Iniţial, miserupismul nu există decît sub formă de frustrare. Continuarea este nepăsarea corelată cu eventuala diferenţa, însă susţinută dacă şi numai dacă există şi un alt cîştig decît ideea de mulţumire şi preţuire, recunoştinţă sau respect.

Altfel spus, miserupismul se poate transforma într-o formă de heirupism în condiţiile în care beneficiază de o motivaţie intensă, de cele mai multe ori palpabilă, cu amendamentul că trebuie să apară în momente favorabile pentru miserupist şi nefavorabile pentru ceilalţi. Practic, miserupismul poate fi definit şi ca o formă de egoism ceva mai evoluat, evoluţia constînd nu doar într-un lanţ de cerinţe mult mai sofisticate, ci şi într-o atitudine oarecum sfidătoare, combinată cu ipocrizie şi nesimţire voalată.

Unde se vrea a se ajunge cu această definire oarecum redundantă? Ei bine, a ajuns să mi se rupă. Chiar dacă miserupismul este definit de o serie de termeni precum nesimţire, indiferenţă şi ipocrizie, uneori, este cea mai bună soluţie pentru a-ţi calma nervii provocaţi de propriile-ţi bune intenţii.

Cu toate că, pînă la urmă, tot miserupism se numeşte, consider că, în ceea ce mă priveşte, miserupismul meu este cauzat de miserupismul şi de indiferenţa celorlalţi. Presupun că este o chestie echitabilă, un raport de unu pe unu, favorabil ambelor jumătăţi ale ecuaţiei. În caz contrar, rezultatele ar fi catastrofale pentru una dintre cele două părţi implicate, iar cataclismul, în nici un caz, nu trebuie să fie suportat de propria persoană. Pînă la urmă, ghidajul unei vieţi este bazat pe doze egoism. Tot secretul este să ştii cînd şi cum să le administrezi.

www.subiectiv.ro

SILVIU ŞTEFĂNESCU: "Telefonul de la miezul zilei"

Sa ne lamurim.
Vine una la tine si te filmeaza cu telefonul mobil, la supermarket, in timp ce te intreaba ce si cat ai cumparat. Nu stii de unde e, nu are microfon sau camera branduita, e una bruneta care se tine de tine. Iar tu esti cu nevasta ;-).
Ii spui fetei: lasa-ma, te rog. Ea, nimic. Se tzine de tine, pana cand, dupa inca doua schimburi de replici, te enevezi si ii iei mobilul din mana, te urci in masina iar dupa ce inchizi portiera, injuri. Ca e cu pi... sau cu pu..., ca e cu tzi... sau cu cu..., ideea e ca injuri, te descarci. Esti la tine in masina, zici ce vrei. O sa ii dai tu mai tarziu telefonul.

Eu cred ca scandalul este providential, si nu din cauza ca ne-a aratat inca o data "cat de grobian" este uneori presedintele in exercitiu. T.B. este asa de mult timp, il cunoastem. Pe multi (ii deranjeaza asta mai putin decat multumirile adresate de I.I. minerilor, de exemplu.
Scandalul e binevenit insa pentru ca pune in discutie si felul in care jurnalistii isi fac meseria, felul in care iau la intrebari un om politic in timpul lui privat. Din tot scandalul asta, in care s-au inflamat atatea personalitati, T.B. va iesi bine, pentru ca gestul lui a fost spontan, visceral, mitocan, in timp ce reactia la gest pare inveninata, interesata, acumulata.

http://dinmers.blogspot.com/