Friday, May 25, 2007

ALEX MIHĂILEANU: "Lumea e proastă, iubi"

Lumea e proastă, iubi*… Nu ştiu de ce îţi spun asta. De parcă tu n-ai şti. Dar, uite, mă gîndeam aşa: lumea e proastă, iubi… Şi încep cu mine, că şi eu sînt o parte din lume.

Lumea e proastă, iubi...Spre exemplu, acum două zile, în timp ce mă întorceam pe la zece seara de la muncă, intru într-un supermarket şi agăţ dintr-un raft o sticlă de vin. O pun în coş, mai arunc o privire în stînga, alta în dreapta, mai iau şi-un pet de cola light la doi litri, cer şi-un pachet de ţigări de la casă şi plec. Pun sticla în frigider, îmi torn vreo trei pahare de cola cît stau cu laptopul în braţe, trîntit în pat şi după aia mă culc. Dimineaţă o iau de la capăt.

Aseară, ajuns acasă pe la vreo nouă, venit tot de la muncă şi cu altă sticlă de cola după mine, mă gîndesc că mi-ar prinde bine un moment de relaş. Mă trîntesc în pat, dau să iau laptopul în braţe, dar mă gîndesc c-ar fi mai bine să scot sticla de vin din frigider. Agăţ tirbuşonul pe drum, mă întorc cu sticla, o pun pe măsuţa de-alături, curăţ gîtul sticlei de ambalaj, înfing tirbuşonul şi-mi dau seama că parcă n-am adus pahare. Mă întorc în bucătărie, iau două pahare, le clătesc şi mă întorc cu ele. Sucesc tirbuşonul, scot dopul de plută, torn vinul cel roşu, dau noroc, torn pe gît.

Vine cîte-un pahar jumate de căciulă, terminăm sticla, mai beau nişte cola, mai pierd vremea niţeluş şi, dintr-o dată, îmi vine năstruşnica idee de a mă uita la etichetă. Vreau să văd anul. 2003. Bun an, îmi spun, răsucind sticla în aer. Cînd o prind, mă uit la eticheta de pe faţă. Merlot. Stupoare! Eu luasem un Pinot Noir! Cînd s-a transformat aşa, din senin, în Merlot?

Încerc să-mi aduc aminte ce-am făcut în magazinul ăla. Am intrat chitit să iau un Pinot Noir, am văzut sticlele de Prahova Valley, mi-a sărit în ochi eticheta, am întors-o pe partea cealaltă, am văzut că e 2003 şi am pus-o în coş. Nu înainte de a arunca cu jind o privire către un Pinot Noir din 2001, Special Reserve, aproape de două ori mai scump.

Lumea e proastă, iubi… Ca să înţelegi mai bine la ce mă refer, lasă-mă să-ţi explic. Pe zi ce trece, ne cufundăm tot mai mult în cotidian, în rutină, în muncă. Nu mai dăm atenţie detaliilor. Ştim că ambalajul arată într-un fel şi mergem drept acolo. Ochelarii de cal, cu care ne trezim pe şi după urechi, uităm să-i mai dăm jos. Nu ne mai uităm la ce e înauntru, luăm după cum vedem că e pe dinafară.

Ne prostim pe zi ce trece. Timpul liber ni-l petrecem încercînd să recuperăm, într-un mod disperat, ceea ce pierdem în timpul ocupat. Timpul liber ni-l petrecem la fel, totuşi. Uităm să dăm atenţie la detalii chiar şi atunci cînd la detalii ar trebui să dăm atenţie. Ne dezbrăcăm de cămaşa rutinei zilnice pentru a înbrăca o cămaşa a aceleiaşi rutine, dar de culoarea timpului liber. Nu facem nimic deosebit afară de a dormi mai mult şi de a pierde vremea sub acelaşi acoperiş al nepăsării, al intoleranţei şi al indiferenţei.

Lumea e proastă, iubi… Uite, mă uit la mine şi îmi dau seama de asta. Mă prostesc pe zi ce trece. Ne prostim cu toţii pe zi ce trece. Eu, cel puţin, mai am o şansă. Fug la mare, mă salvez, aş spune şi eu, precum Chilian. Dar salvarea nu vine din mare, vine din constatare. Lumea e pe zi ce trece tot mai proastă, iubi… Uită-te şi tu în jur, nu observi? Mergi pe stradă şi ţi se pare ceva cunoscut, te întrebi preţ de o secundă de unde cunoşti locul, uiţi să mai cauţi şi răspunsul şi treci mai departe. Îţi dai seama, două săptămîni mai tîrziu, că locul ăla aparţine unor anumite amintiri de-ale tale, chiar plăcute. Zîmbeşti preţ de altă secundă şi te întorci spre şifonier, căutînd cămaşa rutinei zilnice. În dimineaţa asta, iar pleci la muncă.

Lumea e proastă, iubi… Proastă rău. Şi se prosteşte tot mai abitir pe zi ce trece. Auzi, iubi, cînd mă scoţi şi pe mine din casă, la o cafea? Îmi promiţi cafeaua aia de mai bine de un an. Ştiu că eu o plătesc, dar gestul e ăla care contează. Măcar aşa, de dragul atenţiei la detalii…

__________________________
Precizări:
Lumea e proastă, iubi” este o replică dintr-un interviu cu Florin Chilian, realizat de Dana Ciobanu pentru Jurnalul Naţional şi publicat la 24 februarie 2005.
Textul de faţă este scris ca să îmi amintească să mai scriu, din cînd în cînd, cîte ceva ce s-ar putea încadra în categoria “fragmente”.
Întrebarea din ultimul paragraf este adresată unei mai vechi prietene, a cărei zi de naştere se întîmplă săptămîna viitoare. Întrebarea nu se vrea a fi un apropo.

www.subiectiv.ro

VLAD PETREANU: "Preşedintele tuturor şmecherilor"

Aaaaah... mare şmecher, ne cunoaştem de-o viaţă!


Te-am întâlnit în clasa a doua, când mi-ai cotrobăit în ghiozdan după sendvici. Mi-ai bolborosit că ţi-e foame, morfolind gustarea mea pentru recreaţia mare. Mi-ai rupt cămaşa când am încercat să-mi iau înapoi ce-mi aparţinea. Ai plecat râzând de umilinţa mea. Aş fi vrut să-ţi sparg faţa, dar nu ştiam să fiu ca tine.

Ne-am revăzut mereu de-atunci. Ţi-au plăcut cărţile mele, bune de aruncat peste gard, bicicleta, bună de luat cu orele pentru o plimbare pân-la colţ şi-napoi, fisele de trei lei din buzunarele mele, locul meu de pescuit, scaunul din cinematograf, ţigările, câte o brichetă mai mişto - şi, în general, tot ce-ai crezut că ai dreptul să iei fără încuviinţare.

Eu, unul, un bleg, învăţat de tata să nu mă iau la bătaie, să nu fac scandal, să nu fiu nesimţit, să las de la mine. "Nimeni nu moşteneşte pământul, băiete". I-am mai încălcat porunca, recunosc. O dată ţi-am rupt o mână (asta s-a lăsat cu un 8 la purtare), altădată ţi-am dat borşul (asta s-a lăsat cu o morală în faţa clasei). Tu, drept răspuns, mi-ai spart buza, mi-ai crăpat capul cu o cărămidă, mi-ai mutat falca din loc şi mi-ai tăiat de mai multe răsuflarea cu câte un picior bine plasat în plex. Scorul întâlnirilor noastre: până acum m-ai bătut de mi-au mers fulgii, şi-acum suntem deja în repriza a doua.

Să fiu cinstit până la capăt: n-ai fost mereu violent. Adică mitocănia, nesimţirea, jegoşenia ta nu sunt însoţite mereu de o argumentaţie fizică tranşantă. Când te bagi în faţa mea la o coadă, nu baţi pe nimeni. Când îmi tai faţa în trafic cu gipanul, cel mult îmi tragi o flegmă cu şaorma pe parbriz - şi nu mă iei la bătaie decât dacă am obrăznicia să răspund. Când îţi iei o ştampilă peste rând, dai şpagă, nu palme. Când îţi tragi banu' gros de la stat, făcând din leafa ta de bugetar bacşiş pentru frizer, taci ca porcu-n păpuşoi. Ţipi numai în autobuz, când te-apuc de încheietură, exact când îmi tai geanta. Ştiu că dacă ţi-ai rupe piciorul când mi-ai sparge casa, m-ai da în judecată pentru că nu te-am avertizat că e podeaua udă. Pentru că de fiecare dată când eşti prins, ai acea şmecherie instinctivă, de a răcni din bojoci "hoţul!". Orice om cinstit s-ar înroşi, măcar, ar fi o clipă descumpănit, măcar, poate ar tăcea, vinovat... Tu nu, tu te scoţi din orice, oricum, cu tupeu. Şarlatanule, impostorule, ce şmecher eşti!

Ştim împreună că tu nu păţeşti nimic, niciodată. Mi se pare corect. Tu eşti şmecher, eu nu. De altfel, aşa te-am recunoscut de fiecare dată, sub multiplele tale deghizări: "Ia ţipă, mă, ce-o să faci? Ia cheamă miliţia mă, ce-o să fie? Ia fă scandal, mă, ce-o să se-ntâmple?". Păi, tu ştii mai bine, ai dreptate: pot să ţip cât vreau, să chem poliţia, să te dau în judecată, să scriu la ziar, să-mi dau foc în piaţa publică. Nu se-ntâmplă nimic, pentru că tu eşti cel mai şmecher.

Ştiam eu c-o să ai succes în viaţă. Mai puţină muncă, oleacă de învârteală, un şiş în spatele prietenului, taman când îi spuneai că-i cel mai bun, o semnătură neguroasă din tinereţe pierdută la maturitate, un contract grăsun ici, o căsuţă colo, gălăgie maximă când e de abătut atenţia, pâş-pâş când e câte o tocmeală cu fereală, vorb-aia, iuţeală de mână şi nebăgare de seamă, una are, alta n-are, unde-i aia marcatoare.

Dar aşa mare... Aşa de mare nu-mi închipuiam că vei creşte. Atât de mare încât întuneci orizontul, slăvit padişah al tuturor şmecheriilor! Unde calci tu, se sfarmă cinstea-n mii fărâme, unde te culci tu, se umflă funcţiile-n stat, unde respiri tu, se-mbată dănţuind poporul!

Cât despre mine, comandante, află că rămân acelaşi bleg mioritic căruia i-ai şmanglit sendviciul, mereu umilit de şmecheri. Cu sinceritate îţi spun că, în timp ce tu înfuleci ce-ai furat, încerc şi eu să-ţi mestec minciunile dar, oricât m-aş strădui, nu pot înghiţi ce-mi oferi.

Nu ştiu cum dracu', dar nu-mi provoci în schimb decât un scuipat. Scuzele mele pentru asta şi grijă mare să nu te-neci în el.

http://amardezi.blogspot.com