Cristian Tudor Popescu:"Directia a Saptea"

Dinspre partea intelectuala a natiei se scurg discursuri indignate cu privire la kivetschul sexualo-morbido-banos-sentimentos care da pe dinafara din canalele mass-media. Vulgaritate, obscenitati, niet kultur, maneaua si madmuzeaua, organul cica de 30 cm al portarului Prunea la pagina intai.

Asa e, acest chiveci e din ce in ce mai greu suportabil, te impinge dincolo de dezgust, in izolare si instrainare - dar partea intelectuala nu isi scoate si ea la iveala organul?

Ba da, la intelectuali, organul lui Prunea este just now capul lui Balaceanu-Stolnici. Capul profesorului, savantului, mentorului, seniorului, povatuitorului Balaceanu-Stolnici.

Prevazut cu barbete, ochelari cu ham, caruntete pieptanata pe spate - capul unui bunic venerabil, al tatanelui spiritual, al boierului liberal, mai sa-i mananci din palma acadeaua intelepciunii pe care ne-o da regulat la televizor si la ziar.

Cum dadea si rapoartele la Securitate medicul Balaceanu-Stolnici. Intocmite stiintific, cu cap, caci capul este organul cu care intelectualul lucreaza cu organele. Cum spuneam, e plina Romania de Leonarji da Vinclu, si nu numai la fotbal. E pacat sa nu fie utilizate toate capacitatile lor. De-aia l-a si facut Securitatea tovaras doctor docent, la cerere, pe d. Stolnici.

Si il mai si platea cu 8.000 lei in 1965, ceea ce a fost si este cat se poate de firesc, asa cum observa asta-vara dl. Gabriel Liiceanu: ce, e mult 10.000 de euro de la buget pentru o discutie a organului cu un intelectual de marca?

In 2006, la semicentenarul TVR, m-am intalnit pentru prima si ultima oara cu d. Stolnici: venea prin Tunelul Timpului, injghebat la intrarea in institutie, la brat cu d-na Mona Musca. Cu d-na Musca, deja cunoscuta sub numele „Dana“, am schimbat un salut din ochi, scurt si trist. D.

Stolnici insa m-a insfacat de cot si mi-a livrat gratuit urmatoarea informatie: „Stii dumneata ca eu am colaborat cu Televiziunea inca de cand s-a infiintat?“ Mi-am desprins usurel membrul si l-am intrebat la randul meu: „Dar cu Securitatea, tot de la infiintare ati colaborat?“

Venerabilul nu s-a socat, nu s-a froasat, nu s-a suparat. A ras cu pofta: „Ehe, si asta era o institutie serioasa, domnu’ Popescu!“ - dupa care s-a topit in Tunelul Timpului.

Cred ca d. Stolnici va continua sa rada si dupa ce va fi cunoscuta frumusetea lui de dosar cat o teza de doctorat. Un gazetar care s-a atins cu Securitatea nici cat o sutime din contactele vanjoase ale d. Balaceanu a fost exclus din presa. Boierul Stolnici ne va fi in continuare mentor, ne va ragai intelepciuni fara sa se tulbure, caci sangele albastru stimuleaza hormonul nesimtirii superioare.

Nu intamplator, de pe rafturile librariilor ne priveste reeditarea cartii distinsului coleg de confesiuni contra cost la organ al d. Stolnici: „Bunul simt ca paradox“, de Al. Paleologu.

Si tot nu intamplator, d. Stolnici este si membru in Colegiul pentru alegerea Patriarhului: intelectualii de vita si popii cu stele sunt baza Directiei a Saptea a Securitatii. Celelalte sase directii ale DSS au disparut, Directia a Saptea va dainui peste vremi, caci ruperea pecetii ei ar aduce pe pamant miezul Armaghedonului launtric romanesc.

Gandul, Cristian Tudor Popescu

DAN TAPALAGA:"Ipocrizii la catafalcul Patriarhului"

Moartea Patriarhului Teoctist aminteste cumva, pastrand proportiile, de amneziile colective recente manifestate la catafalcul lui Octavian Paler. Trecutul tenebros al celor doi se dilueaza intr-o mare de lacrimi si se evapora odata cu ele.

De spus, tot s-a spus insa cam tot ce trebuia pentru ca imaginea celui care a condus 21 de ani Biserica Ortodoxa Romana sa fie completa: trecutul legionar, colaborationismul cu regimul comunist, refuzul retrocedarii proprietatilor catre greco-catolici, ferecarea dosarelor de colaboratori ai Securitatii, concubinajul Bisericii cu puterea politica de dupa 89.

Asupra acestor aspecte au insistat mai mult agentiile de presa si ziarele occidentale, mai putin cele romanesti. Associated Press, Reuters, The Independent sau Le Monde au scris necrologuri complete, unele chiar foarte critice.

Analistii, jurnalistii si politicienii romani au preferat trei tipuri de atitudini: fie l-au glorificat si cvasicanonizat pe defunct (Ziua, Gandul, Jurnalul National), fie au mimat un echilibru pios si un discurs iertator, dar cam fatarnic (Evenimentul Zilei, Cotidianul, Realitatea TV), dar tot au strecurat cite ceva „de rau” ca sa nu para complet lobotomizati,
fie au lasat la o parte orice prejudecati si si-au vazut de treaba („BOR, la rascruce”, Romania Libera 1 august, „Decorat si in Paradis”, Romania Libera 2 august).

Intr-o tara cu cel mai ridicat grad de religiozitate din Europa, unde Biserica se afla in topul increderii cu procente uriase, pare cam dificil sa-ti pastrezi luciditatea, decenta si onestitatea. Cu ochii pe sondaje si pe asaltul populatiei la Patriarhie, redactiile si-au ales verbele cu grija, la fel ca politicienii. Cinic, dar eficient.

Bun, presa populista, analistii propagandisti... faca-se voia lor. Responsabilitatea si coerenta n-au fost niciodata punctul lor forte. Ei nu antreneaza pozitii oficiale, intiparite in paginile istoriei. Cei care reprezinta institutiile statului au dat insa probe de schizofrenie politica si incoerenta, starnind usoare confuzii morale in randul celor cu un dram de gandire autonoma.

Or cu ei se face istoria. Actele lor au semnificatii profunde, iar ele transmit mesaje importante. Si ce ne transmit: ca negrul de ieri poate fi astazi cu totul alb.

De exemplu: Guvernul declara zi de doliu national, stergand granita intre stat si biserica, teoretic separate. Cu o mana, Traian Basescu ii acorda Patriarhului cea mai inalta distinctie, cu care au mai fost onorati doar cativa sefi de stat si personalitati din afara tarii. Cu cealalta mana, i-a intins, la sfarsitul anului trecut, un raport demolator, pentru Biserica si Patriarh deopotriva.

Si atunci, ce sa intelegem de fapt? Ce sa le spunem familiilor preotilor morti la Sighet? Ca martirii lor, niciodata razbunati indeajuns, vor sta pe pamant la picioarele statuii ridicate post mortem de statul roman Patriarhului Teoctist? Ca, in Romania, poti sa cazi in cele mai grele pacate, poti comite cele mai grave compromisuri caci ele iti vor fi iertate si chiar rasplatite pe pamant cu medalii si onoruri oficiale de indata ce treci pe lumea cealalta?

Complicat raspuns, mai ales daca cititi pasajul despre Patriarhul Teoctist din „raportul Tismaneanu”, document oficial adoptat in Parlamentul Romaniei:

„ (...) Istoricii ortodocsi din vechea generatie au apelat la jenante mijloace de a ascunde detentia episcopilor uniti in manastirile ortodoxe in perioadele 1948-1950 si 1955-1970.

De altfel, partea cea mai dureroasa si delicata a memoriilor lui Iuliu Hossu este cea consacrata raporturilor cu ierarhia ortodoxa, episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla consemnand cu o profunda tristete purtarea cinica si lipsita de pocainta a unor prelati ortodocsi, precum patriarhul Justinian Marina, mitropolitii Nicolae Balan si Iustin Moisescu, episcopii Nicolae Colan si Teoctist Arapasu.

Cu cel din urma, Iuliu Hossu a purtat mai multe discutii in contradictoriu atat la Curtea de Arges, cat si la manastirea Ciorogarla. Ierarhul greco-catolic noteaza ca, la 14 august 1956, a fost vizitat la Ciorogarla de episcopul vicar Teoctist si de Alexandru Ionescu, vicar patriarhal, care i-au adus trista veste a separarii de cei doi confrati, episcopii Alexandru Rusu si Ioan Balan.

Aceste intalniri sunt surprinse si de documentele organelor represive: spre exemplu, o nota a Securitatii din 12 septembrie 1956 consemneaza ca:

„din convorbirile avute cu Iuliu Hossu si [Ioan] Balan, se constata ca ei nu renunta cu nimic la credinta lor politica si religioasa. Hossu a declarat in fata episcopului T[eoctist] Arapasu, Al. Ionescu si I. Florea: «Credinta noastra este viata noastra. Atunci cand ni se va lua viata, atunci vom fi dezlegati de credinta noastra»”.

Atat Iustin Moisescu, cat si Teoctist Arapasu, succesorii patriarhului Justinian, desi faceau parte din tabere ecleziale rivale, au ajuns in fruntea BOR datorita loialitatii dovedite fata de conducerea Partidului Comunist, primul avand si o proasta reputatie de politruc.

Amandoi s-au remarcat ca sustinatori ai „luptei pentru pace”, tema favorita a propagandei comuniste, de fapt parte a discursului isteric antioccidental, in care au fost angrenati prelati si preoti, deveniti activisti in asa-numitele Comitete de Lupta pentru Pace.

Cateva documente descoperite foarte recent in fondul CC al PCR - Sectia Cadre, reprezentand fisa de cadre a Prea Fericirii Sale Parintele Patriarh Teoctist, indica cu claritate faptul ca apartenenta la aceste comitete a fost intr-un fel o conditie a ascensiunii sale catre cea mai inalta demnitate ecleziastica, a fost pretul platit pentru ca factorii decizionali de la varful PCR sa-l accepte mai intai ca episcop, apoi mitropolit si, in fine, in 1986, patriarh.

Faptul ca arhimandritul (si mai apoi episcopul) Teoctist a fost inca din 1948 mesagerul puterii politice pe langa episcopii greco-catolici aflati in detentie a avut urmari care s-au vadit chiar si dupa 1989, exacerband resentimentele multor clerici si credinciosi uniti.”

Hotnews

DOC:"Pagubele produse de tiganca Macovei, si teoria dreptului conditionat"

Monica Macovei a castigat 13.366 euro dintr-un proces contra Romaniei la CEDO. Este primul caz in care o persoana de etnie roma este despagubita international pentru rele tratamente din partea politiei romane.

Citesti aceasta prima parte dintr-un articol din Gandul, si te gandesti, ia te uita, nu stiam ca dna Macovei e de etnie roma! Trebuie sa citesti mai departe sa-ti dai seama despre ce e vorba, e un fel de jurnalism cu obstacole.

In realitate, dna Macovei a fost avocatul respectivei persoane in procesul castigat la CEDO. De ce este bagata in titlul articolului, ce importanta are daca a fost ea sau altcineva? Eh, poate ca angajatii lui Popescu C.T. au o mare admiratie fata de profesionalismul fostului ministru al Justitiei. Sau, ma rog, poate ca nu.

Tot din articol ne-ar mai putea duce gandul ca dna Macovei a provocat o paguba Romaniei (in realitate statul roman e cel care si-a produs siesi paguba in toate aceste cazuri, si nu ma refer doar la sumele date ca despagubire).

Si am mai putea crede ca dna Macovei i-a provocat o paguba si celui reprezentat, scrie supra titlul articolului “In vreme ce clientul ei primeste doar 8.000 de euro despagubiri”, doar ca in realitate aceste sume sunt stabilite de Curte.

Oricum, daca tinem cont ca ziarul sefului Clubului Roman de Presa a inventat un intreg episod in care ministrul Justitiei de atunci cerea schimbarea procurorului din dosarul dlui Patriciu, si apoi a publicat cu surle si trambite gramada aceea de minciuni, episodul acesta, micile malitiozitati strecurate printre randuri la adresa dnei Macovei sunt chiar inofensive si triviale; mai ales pentru cineva obisnuit cu acest tip de a face presa.

In alta ordine de idei, cazul pe care statul nostru l-a pierdut la CEDO este o exemplificare a unui gen de atitudini foarte raspandite in tara noastra si care ar putea fi grupate sub numele generic de “teoria dreptului conditionat”.

Cum ii spune numele, teoria recunoaste existenta abstracta a unui anume drept, dar considera normal ca acesta sa dispara in cazuri specifice, daca subiectul nu indeplineste anumite conditii, mai mult sau mai putin severe.

Spre exemplu, in cazul de mai sus, politia l-a maltratat pe omul respectiv, iar procurorii au refuzat sa-i ia in considerare plangerea, cu tot cu adeverinta medico-legala si martori, pe motiv ca el (si cu tatal sau) “sunt cunoscuti de mult timp ca elemente antisociale, fiind predispusi la acte de violenta si sustrageri” samd.

Cu alte cuvinte, sigur ca exista un drept de acces la justitie sau protectie impotriva relelor tratamente, dar el se aplica doar cetatenilor model! Cei pe care procurorii ii cunosc ca elemente antisociale nu pot sa-l invoce, e un lucru normal. Si normal l-a considerat si justitia romana. Dreptul exista, dar e conditionat.

Alte exemple? Pai nu trebuie sa merg mai departe de un articol trecut, cel in care tratam un articol de ziar publicand corespondenta privata a unei persoane. Justificarea, atat a ziarului cat si a celor care l-au sustinut? A, pai individa cu pricina are o multime de defecte, e platita din bani public, e suspecta, ne face de ras cu practicile ei sexuale si asa mai departe.

Cu alte cuvinte, exista dreptul la viata privata si la inviolabilitatea corespondentei da’ cu conditia sa nu scrii chestii suspecte, sa faci sex asa cum trebuie, sa nu fii platit din bani publici, si in general sa le fii simpatic. Daca nu indeplinesti conditiile astea, atunci - perfect natural dupa proponentii acestei teorii - dreptul dispare.

Si as mai putea da o multime de exemple; poti avea drept de proprietate, cu conditia sa fii mancat salam cu soia si sa fii rezonabil de sarac; exista libertatea cuvantului, dar sa nu scrii chestii care sa-i supere; poti avea dreptul la un tratament corect in justitie, cu conditia ca mass-media sa nu te fi judecat in prealabil samd.

Care e problema cu teoria asta? Pai e o contradictie de termeni. Nu este o teorie a dreptului conditionat, este o teorie a anularii notiunii de drept. Daca un drept este o libertate recunoscuta de lege, atunci, prin implicatie imediata, un drept conditionat (altfel decat de respectarea drepturilor celorlalti) este un drept inexistent.

Conditionat nu este dreptul, restrangerea lui este strict conditionata, cu atat mai strict cu cat dreptul este mai important si restrangerea mai severa.

Inventarul stricaciunilor politice

TRAIAN UNGUREANU: Chiuariu, cuman imputit!

Demnitari si minidemnitari, tatuati cu insemnele legalitatii, prind in virf de lance fonduri, terenuri, legi. Traim european, sub jurisdictia necontenita a intocmirii tribale.

Un timp, acest fel de a imparati a avut, totusi, un hobby cameleonic: justitia noastra tribala se sulemenea, spre a rinji convingator, cu fata umana. Nu mai e cazul.

Usurinta cu care aristocratia noastra penala s-a trezit cazata in complexul european a mistuit ultimul fard si a slobozit la prapad nerusinarea cu fata cumana.

A aparut, de undeva din adincurile unei autobaze, frizat cu o ramastura de motorina si descleiat de ultima coaja de buna-credinta, Tudor Chiuariu. Saptamina trecuta, la primul contact cu aerul critic al civilizatiei, Chiuariu s-a infoiat prosteste si a trecut la amenintari.

Un document al organizatiei Initiativa pentru o Justitie Curata insira cele mai proaspete faradelegi incheiate sub ochii ministrului Justitiei cumane. Ministrul a raspuns anuntind ca va da in judecata organizatia.

Pina la proces, Chiuariu are inca timp sa demisioneze sau, mai bine, sa se retraga anticipat la autobaza, spre a toca sporul de pensie recent scuipat din buget de faimosul duet antipopulist PSD - Tariceanu.

In drum spre autobaza, ministrul Justitiei cumane va avea timp sa se gindeasca la citeva intrebari simple.

E adevarat ca ministrul Justitiei cumane a cerut mazilirea procurorului Tulus, vinovat de anchetarea in clar a cuscrilor de alianta ai PNL? E adevarat ca acelasi functionar cuman a cerut cenzurarea Raportului Comisiei Europene, din care trebuiau scoase de chica tocmai meritele procurorilor?

E adevarat ca directorul general al Administratiei Nationale a Penitenciarelor si-a infipt trei rude la conducerea bulaului din Craiova?

Si ca, de gura presei, ministerul a facut un control, ancheta a gasit ca asa stau lucrurile, drept pentru care ministrul bulaofil a dispus demiterea sefului Corpului de Control?

E adevarat ca a fost demis si un director adjunct, iar in locul lui a fost angajat sotul sefei de cabinet al ministrului Educatiei, Cristian Adomnitei, celalalt luceafar pe baterii al politicii romanesti? E adevarat ca

ministrul Justitiei cumane a angajat fara concurs magistrati in posturi de conducere in penitenciare si ca salariul cumulat al acestor protejati atinge 150 de milioane?

E adevarat sau nu ca sub Chiuariu se da concurs pentru un post, cistiga doi candidati, dupa care se mai creeaza un post?

Toate aceste date vin din acte si din surse oficiale. Asa cum, la fel de oficial si de negru pe alb, traim in tara in care un nefericit spinzurat de propriile frustrari injura si calomniaza de 15 ani tot ce-si doreste. Ziarul nefericitului e „Romania Mare“ si e intangibil.

Prin urmare, ma socotesc aparat de rinduiala care protejeaza insulta si spun tare, fara frica de proces: Chiuariu, cuman imputit!

Cotidianul

CTP: Pumnul si presa

Dl. Băsescu a arătat calea. Găozarii, păsăricile, ţigăncile împuţite, toţi nenorociţii ăştia de jurnalişti, nişte ciurucuri obraznice, slugile oligarhilor, trebuie trozniţi de orişicare român patriot care vrea să vină în întâmpinarea dorinţelor preşedintelui. Din păcate, vizionarul, iluminatul Traian Băsescu are un popor care nu-l merită. Într-o lună şi jumătate, s-a găsit doar un singur cetăţean responsabil care să înţeleagă şi să pună în aplicare filosofia prezidenţială în materie de presă.

Este vorba de un onest culegător de bani cu bâta din Brăila, care i-a dat unui găozar cu camera pe umăr ce merita pentru că a îndrăznit să-şi facă meseria – nişte pumni, nişte picioare şi „familia mă-tii!”. În loc să fie chemat la Cotroceni şi decorat pentru Serviciu Credincios, cetăţeanul responsabil din Brăila cică ar fi cercetat de Poliţie, din fericire în stare de libertate. Am convingerea însă că organele vor dovedi mintenaş că au înţeles exact mesajul preşedintelui Băsescu: „Cine bate un jurnalist, plăcut este lui Dumnezeu (sponsorul principal al campaniei d-lui Băsescu pentru referendum – n.m)

Gandul

IULIAN LECA: Liviu Cornel Babeş. Un erou?

“Opriti crimele! Brasov egal Auschwitz.” Acesta este textul pe care brasoveanul Liviu Cornel Babes il lasa in urma sa, in ziua de 2 martie 1989, inainte de a-si curma viata in semn de protest fata de atrocitatile regimului comunist… In urma cu 18 ani, la doar cateva luni inainte de Revolutie, Liviu Cornel Babes si-a dat foc pe partia Bradul din Poiana Brasov, in fata catorva sute de turisti romani si straini. Spera astfel sa atraga atentia occidentului asupra politicii opresive si inumane pe care Nicolae Ceausescu o instaurase in Romania. Gestul sau nu a trecut insa neobservat. Partia din Poiana Brasov era un loc frecventat de turistii straini, iar brasoveanul a mizat pe faptul ca acestia aveau sa povesteasca in lumea libera ceea ce vazusera. In aceeasi seara, stirea era transmisa de Radio Europa Libera. In aprilie 1989, tot occidentul a aflat despre Liviu Cornel Babes prin intermediul ziarului “The Free Romanian”, condus de Ion Ratiu. Articolul a fost apoi preluat si de “The Sunday Times”. Liviu Cornel Babes s-a nascut la 10 septembrie 1942 si a lucrat la Trustul de Prefabricate din Brasov ca electrician. Era pasionat de pictura, iar ultima sa opera avea parca sa-i anunte destinul. Pe ultimul tablou Liviu Babes notase discret cuvintul “sfarsit”… In 1997 a fost declarat erou martir si a fost incadrat la drepturile revolutionarilor. Brasovul l-a numit cetatean de onoare post-mortem, iar strada pe care a locuit poarta, astazi, numele martirului.

Este aceasta povestea unui erou? Sau este fapta unui om pripit, nechibzuit si disperat care a dorit doar sa iasa in evidenta, sa iasa din anonimat si sa intre in istorie cu orice pret? Este acesta mesajul unui om care a crezut ca prin gestul sau va trezi la viata o parte macar din poporul sau? A sperat el ca fapta sa declanseze o revolutie sau macar o revolta? Sau a fost constient ca nimeni nu il va urma? A fost Liviu Babes un erou? Cred ca depinde foarte mult de ceea ce noi putem sau vrem sa citim in mesajul si in viata sa…

http://iuleka.wordpress.com/

CRISTIAN TUDOR POPESCU: De ce ziaristul nu e intelectual

Vulgaritatea şi mitocănia presei româneşti au ajuns de nesuportat. Gabriel Liiceanu are tot dreptul să fie indignat. „Să mă pună să explic de ce am ajuns acolo cu un mijloc de transport şi nu cu altul, dacă lucrul ăsta se petrecea pe bani publici sau nepublici. Dacă vreţi să cobor la acest nivel...” Adică la cele câteva biete mii de metri la care zboară un avion pentru intelectuali plătit de popor prin voia preşedintelui său, în vreme ce se ştie că un filosof ca d. Liiceanu se deplasează de regulă gratuit prin stratosferă, cu un dirijabil tras de îngerii care-l deservesc şi pe d. Pleşu.
Ceea ce ignarilor din presă li se va fi părut o replică de un tupeu buimăcitor în gura unui moralist de talia d. Liiceanu. - „Nu pot fi întrebat de ce merg pe bani publici, pentru că nu eu trebuie să verific condiţiile călătoriei, pentru că eu sunt invitat!” – este de fapt o splendidă ilustrare a neoagnosticismului care-l frământă pe filosoful Liiceanu de când a recitit stihurile lui Omar Hayssam – „Eu nu-ntrebat, cu ce plecat/ Ei invitat călătoream/ Şi eu cărat”.
De ce era nevoie de un avion cu 99 de locuri ca să fie transportaţi câţiva inşi? A pune o astfel de întrebare arată încă o dată, dacă mai era nevoie, de ce un ziarist nu poate fi în veci un intelectual. Ziaristul e în stare să-şi scrie articolul pe genunchi, într-un ambuteiaj, într-o sală de aşteptare plină ochi, într-o cârciumă aglomerată. De aceea, el nu înţelege că, pentru a gândi, intelectualul de largă respiraţie are nevoie de spaţiu, noosfera cu centrul în capul lui trebuie să intre în expansiune liberă, fără a întâlni tărtăcuţele perturbatoare ale mocofanilor.

Cât priveşte urgenţa parcurgerii celor 300 km până la mare pe calea aerului, numai tâmpit sau răuvoitor să fii ca să nu înţelegi că, aşa cum a explicat d. Liiceanu, preşedintele „avea dreptul să audă cum stau lucrurile în literatura României, în arta plastică”. Izgonit cu cruzime din cenacluri, ţinut pe la uşile bibliotecilor, fiindu-i interzis accesul în teatre sau la vernisaje, d. Băsescu a putut, în fine, în cadrul acestei întâlniri cvasiconspirative să primească nişte note informative în legătură cu situaţia din literatură şi artă, unde, cum memorabil observa d-sa, „trebuie spuse lucruri simple, pe înţelesul tuturor”. Ca să nu mai vorbim de legea lustraţiei; e musai şi pentru ea o expertiză intelectuală turbo, fiindcă după ce s-a copt 17 ani la foc mic, acum arde cetăţenii mai rău ca seceta.

Cum spuneam, aşa nu se mai poate. Cred că plec din gazetărie, îmi pun în CV că am avut şi eu câteva întâlniri „de lucru” ca invitat al d-lui preşedinte Băsescu şi mă înscriu la intelectuali.

Gandul