IULIAN LECA: Liviu Cornel Babeş. Un erou?

“Opriti crimele! Brasov egal Auschwitz.” Acesta este textul pe care brasoveanul Liviu Cornel Babes il lasa in urma sa, in ziua de 2 martie 1989, inainte de a-si curma viata in semn de protest fata de atrocitatile regimului comunist… In urma cu 18 ani, la doar cateva luni inainte de Revolutie, Liviu Cornel Babes si-a dat foc pe partia Bradul din Poiana Brasov, in fata catorva sute de turisti romani si straini. Spera astfel sa atraga atentia occidentului asupra politicii opresive si inumane pe care Nicolae Ceausescu o instaurase in Romania. Gestul sau nu a trecut insa neobservat. Partia din Poiana Brasov era un loc frecventat de turistii straini, iar brasoveanul a mizat pe faptul ca acestia aveau sa povesteasca in lumea libera ceea ce vazusera. In aceeasi seara, stirea era transmisa de Radio Europa Libera. In aprilie 1989, tot occidentul a aflat despre Liviu Cornel Babes prin intermediul ziarului “The Free Romanian”, condus de Ion Ratiu. Articolul a fost apoi preluat si de “The Sunday Times”. Liviu Cornel Babes s-a nascut la 10 septembrie 1942 si a lucrat la Trustul de Prefabricate din Brasov ca electrician. Era pasionat de pictura, iar ultima sa opera avea parca sa-i anunte destinul. Pe ultimul tablou Liviu Babes notase discret cuvintul “sfarsit”… In 1997 a fost declarat erou martir si a fost incadrat la drepturile revolutionarilor. Brasovul l-a numit cetatean de onoare post-mortem, iar strada pe care a locuit poarta, astazi, numele martirului.

Este aceasta povestea unui erou? Sau este fapta unui om pripit, nechibzuit si disperat care a dorit doar sa iasa in evidenta, sa iasa din anonimat si sa intre in istorie cu orice pret? Este acesta mesajul unui om care a crezut ca prin gestul sau va trezi la viata o parte macar din poporul sau? A sperat el ca fapta sa declanseze o revolutie sau macar o revolta? Sau a fost constient ca nimeni nu il va urma? A fost Liviu Babes un erou? Cred ca depinde foarte mult de ceea ce noi putem sau vrem sa citim in mesajul si in viata sa…

http://iuleka.wordpress.com/

CRISTIAN TUDOR POPESCU: De ce ziaristul nu e intelectual

Vulgaritatea şi mitocănia presei româneşti au ajuns de nesuportat. Gabriel Liiceanu are tot dreptul să fie indignat. „Să mă pună să explic de ce am ajuns acolo cu un mijloc de transport şi nu cu altul, dacă lucrul ăsta se petrecea pe bani publici sau nepublici. Dacă vreţi să cobor la acest nivel...” Adică la cele câteva biete mii de metri la care zboară un avion pentru intelectuali plătit de popor prin voia preşedintelui său, în vreme ce se ştie că un filosof ca d. Liiceanu se deplasează de regulă gratuit prin stratosferă, cu un dirijabil tras de îngerii care-l deservesc şi pe d. Pleşu.
Ceea ce ignarilor din presă li se va fi părut o replică de un tupeu buimăcitor în gura unui moralist de talia d. Liiceanu. - „Nu pot fi întrebat de ce merg pe bani publici, pentru că nu eu trebuie să verific condiţiile călătoriei, pentru că eu sunt invitat!” – este de fapt o splendidă ilustrare a neoagnosticismului care-l frământă pe filosoful Liiceanu de când a recitit stihurile lui Omar Hayssam – „Eu nu-ntrebat, cu ce plecat/ Ei invitat călătoream/ Şi eu cărat”.
De ce era nevoie de un avion cu 99 de locuri ca să fie transportaţi câţiva inşi? A pune o astfel de întrebare arată încă o dată, dacă mai era nevoie, de ce un ziarist nu poate fi în veci un intelectual. Ziaristul e în stare să-şi scrie articolul pe genunchi, într-un ambuteiaj, într-o sală de aşteptare plină ochi, într-o cârciumă aglomerată. De aceea, el nu înţelege că, pentru a gândi, intelectualul de largă respiraţie are nevoie de spaţiu, noosfera cu centrul în capul lui trebuie să intre în expansiune liberă, fără a întâlni tărtăcuţele perturbatoare ale mocofanilor.

Cât priveşte urgenţa parcurgerii celor 300 km până la mare pe calea aerului, numai tâmpit sau răuvoitor să fii ca să nu înţelegi că, aşa cum a explicat d. Liiceanu, preşedintele „avea dreptul să audă cum stau lucrurile în literatura României, în arta plastică”. Izgonit cu cruzime din cenacluri, ţinut pe la uşile bibliotecilor, fiindu-i interzis accesul în teatre sau la vernisaje, d. Băsescu a putut, în fine, în cadrul acestei întâlniri cvasiconspirative să primească nişte note informative în legătură cu situaţia din literatură şi artă, unde, cum memorabil observa d-sa, „trebuie spuse lucruri simple, pe înţelesul tuturor”. Ca să nu mai vorbim de legea lustraţiei; e musai şi pentru ea o expertiză intelectuală turbo, fiindcă după ce s-a copt 17 ani la foc mic, acum arde cetăţenii mai rău ca seceta.

Cum spuneam, aşa nu se mai poate. Cred că plec din gazetărie, îmi pun în CV că am avut şi eu câteva întâlniri „de lucru” ca invitat al d-lui preşedinte Băsescu şi mă înscriu la intelectuali.

Gandul

ROBERT TURCESCU:"Parastas la 735 de zile"

In iunie 2005, o depesa lansata din faxul Administratiei Prezidentiale ma facea sa privesc cu simpatie crescuta spre locatarul Palatului Cotroceni.

Sub anodinul titlu „Comunicat de presa”, presedintele Traian Basescu lansa o informatie exploziva: cum ca nu va face propuneri pentru membrii Consiliilor de Administratie ale SRR si TVR. Refuzul era explicat prin faptul ca aceste institutii au fost si sint puternic influentate de factorul politic, si, pentru ca acest lucru sa nu se mai intimple in viitor, este necesara o schimbare a cadrului legal in care ele functioneaza. Bravo, Base! am exclamat admirativ, alaturindu-ma, sint convins, milioanelor de romani contribuabili care au privit neputinciosi, ani de-a rindul, cum se alege praful de banii publici tocati de Radioul si Televiziunea la fel de publice. Parea inceputul unei revolutii a binelui.

Au trecut doi ani. Revolutia a infrint. Presedintele Basescu si-a nominalizat membri in Consiliile SRR si TVR. Care, in treacat fie spus, sint la fel de politizate ca acum 735 de zile, adica, pe vremea in care infigea Adriana Saftoiu comunicatul cu refuzul amintit in faxul prezidential. Ce s-a intimplat intre timp, stim cu totii, am trait si-am patit. Nu mi-am inchipuit niciodata ca Romania va avea curind politicieni capabili sa se tina de promisiuni, iar actualul sef al statului conduce, detasat, plutonul celor care au facut din razgindire un mod de actiune politica. Dar marturisesc: mi-am imaginat atunci, in 2005, ca exista sanse reale pentru citeva schimbari asteptate in societatea romaneasca, depolitizarea SRR si a TVR fiind una dintre ele.

„Presedintele Basescu considera ca este timpul ca SRR si TVR sa fie cu adevarat in serviciul beneficiarului lor, publicul, ceea ce impune modificarea, de urgenta, a organizarii si functionarii celor doua institutii, inclusiv in ceea ce priveste modul de desemnare a membrilor Consiliilor de Administratie, atributiile si durata mandatelor acestora. Cita vreme algoritmul politic va avea un rol in numirea membrilor Consiliilor de Administratie ale celor doua institutii publice, nu vom reusi scoaterea lor de sub influenta factorului politic.” Traducind realitatea acestor zile prin cheia oferita de comunicatul Presedintiei de acum doi ani, inseamna ca, in curind, seful statului va anunta, printr-un alt comunicat, o situatie de fapt: SRR si TVR sint doua institutii publice influentate politic inclusiv de catre Domnia Sa!

Ironia muscatoare a vietii politice romanesti il pune acum pe Traian Basescu intr-o situatie penibila, ca in desenele animate in care motanul Tom asaza cursa de soareci pentru Jerry si sfirseste prin a-si prinde propria coada in ea. Iar ca penibilul sa fie cu virf, domnul presedinte a inteles sa-l trimita la gospodarit destinele TVR taman pe Catalin Avramescu, filosoful-bariton din corul admiratorilor. N-a contat ca domnul Avramescu stie despre televiziune doar unde-i e sediul. Domnul Basescu l-a trimis in misiune, de unde exoticul filosof-comentator-admirator s-a intors pe scut, fiind respins – slava Domnului! – cu larga majoritate de Comisiile de cultura ale Parlamentului. (Macar pentru SRR, Traian Basescu a avut mina buna, desemnind-o pe Marilena Constantinescu, pe ale carei corectitudine si profesionalism pariez in orice clipa, fara ezitare.)

E o imensa diferenta intre Traian Basescu din primele sase luni de mandat si cel de astazi. Episoadele de mai sus le consider relevante pentru metamorfoza suferita de actualul sef al statului. Dincolo de salata de vorbe tocate marunt despre bolile Romaniei de ieri si de azi, domnul Basescu n-a produs decit un imens orizont de asteptare, din care, de citeva zile, a disparut, definitiv, si umbra de speranta privind depolitizarea SRR si TVR. Ramin in urma un fax si-o amintire. Ambele semnate Traian Basescu.

Cotidianul

SILVIU STEFANESCU: "Intelectuali prezidentiali"

Citesc aici ca "avionul de 400 de milioane cu care Băsescu i-a zburat pe intelectualii constituţionalişti face parte tot din jocul jucătorului. Pentru că Băsescu ştia că va crea scandal şi că "duşmanii" lui clasici vor contraataca şi îl vor poziţiona din nou de partea binelui suprem. Episodul "Neptun", prin reacţiile stârnite, l-a plasat pe preşedinte în aceeaşi oală cu marii intelectuali."

Problema este ca episodul i-a plasat si pe intelectuali in aceeasi oala cu TB. Si nu pentru ca s-au intalnit cu el, ci pentru ca au mers acolo cu avionul prezidential, pus la dispozitia lor. Nu pot sa nu ma intreb: intelectualii sunt atat de naivi incat sa urce pur si simplu in avionul oferit pe gratis pentru a merge la intalnirea cu presedintele ? Nu s-au gandit ca se compromit prin faptul ca primesc un zbor moca de la un personaj ATAT DE POLITIC, fie el si Traian Basescu ? Era atat de greu sa se urce in masinile personale si sa mearga pana la Neptun ? Si daca integritatea lor nu a schitat nici un gest de deranj, ce o fi spus Siegfried, eroul nibelungic din garaj, fiara cu personalitate abandonata acum in curte pentru un avion scrijelit cu umilul nume Romavia ?

http://dinmers.blogspot.com/

IOANA LUPEA: TB la munte si la mare

Traian Basescu incearca sa impuna o limita in relatia sa cu mass-media, un cadru de interactiune. Numai ca o face tarziu si prost, in dezavantajul sau si, mai grav, al credibilitatii presei.

Nu sunt adepta presei care scotoceste in poseta vedetei sau in sacosa de cumparaturi a politicianului - imi pare o indecenta gratuita, fara legatura cu interesul public - dar Traian Basescu insusi a incurajat intruziunea in viata sa privata.

Iar colocvialitatea in comunicarea cu media (spre exemplu, invitatia „urca-te pe masa, sa-ti arat cum se face resuscitarea” adresata unei jurnaliste de la Realitatea TV) i-a incurajat pe reporteri sa creada ca au permisiunea sa-i vorbeasca presedintelui la fel.

Traian Basescu si-a expus in fata ziaristilor bucuriile lumesti nevinovate - un dans, un pahar, un botez - inca de la inceputul mandatului. Astfel incat, in ultimii doi ani, am vizionat serialul de mare audienta „TB la munte si la mare”, care a consacrat pana la urma imaginea presedintelui natural, uman.

Violarea intimitatii presedintelui, reprosata acum, a fost ingaduita de fiecare data cand a considerat-o utila politic: in debutul campaniei pentru referendum, seful statului se plimba impreuna cu sotia pe aceeasi faleza din Mamaia unde duminica s-a considerat hartuit, supravegheat de camerele de luat vederi.

Recent, si-a marturisit public nemultumirea fata de analistii care-i distorsioneaza discursul si actiunea, comentandu-le negativ. Uitand insa ca, in bine sau in rau, presa l-a povestit si ca, fara curiozitatile, relatarile, interpretarile ziaristilor sau analistilor, n-ar fi avut o naratiune, adica exact acel ceva care-l deosebeste de competitorii sai din politica.

Adversitatea sefului statului fata de anumite trusturi de presa si anumiti jurnalisti sau comentatori politici se transmite prin contagiune la simpatizantii sai. Cand un politician foarte popular asa cum este Traian Basescu dispretuieste public jurnalisti, multi sunt tentati sa-si reevalueze increderea in presa, in general.

Ca dovada, reactia de pe forumurile ziarelor si televiziunilor la episodul „Selgros”, de solidarizare cu presedintele impotriva jurnalistei Andreea Pana si ulterior impotriva tuturor jurnalistilor, este relevanta.

Dupa comentariul prezidential duminical la adresa nesimtirii ziaristilor, aproape toate opiniile exprimate pe forumul EVZ concluzionau ca acestia au primit ce-au cautat, ba chiar mai putin decat meritau.

Chiar daca criticile si iesirile umorale ale lui Traian Basescu nu se refera la intreaga presa, doar la cea detinuta de moguli, sau la toti jurnalistii, doar la cei vanduti mogulilor si la „nesimtiti”, acestea vor avea, probabil, asupra mass-mediei efectul nedorit poate de Traian Basescu pe care „322” l-a avut asupra perceptiei parlamentului si oligarhii asupra mediului de afaceri.

Rezultatul ar putea fi scaderea increderii romanilor in presa si in jurnalisti, dupa erodarea credibilitatii institutiilor parlamentului si guvernului. Suspicios fata de moralitatea sau profesionalismul presei, in general, cetateanul si-ar putea autorestrictiona accesul la informatie - un drept si o conditie a democratiei - pentru ca unii mint si ceilalti gresesc.

Evenimentul Zilei

IULIAN LECA: Libertate, Egalitate, Fraternitate!

Ianuarie-februarie, 1999. Miron Cozma porneste din nou la drum spre Bucuresti. Ma infior! Imaginile de la televizor ma revolta atat de tare, incat ma hotarasc: “ii voi astepta in centrul Bucurestiului…” Eram fericit ca ma aflam in capitala. Student, in anul I la filozofie, abia ma intorsesem de cateva zile din vacanta de iarna cand am aflat ca minerii au pornit pentru a nu stiu cata oara - stiu acum: a saptea - spre Bucuresti. Nu mai eram copil. Zilele acelea geroase de Bucuresti nu semanau deloc cu serile lungi si calduroase, si pline de inocenta naiva, ale lui 1990. Imi aduceam aminte confuz atunci de evenimentele din 13-15 iunie. Doar celebrele imagini de la tv cu minerii care, in iunie 1990, bateau tot ce le iesea in cale, doar acestea ma introdusesera in lumea lor: a celor care, in loc de cuvinte, raspund cu pumnul, bita, ranga si picioarele. In ianuarie 1999, imaginile din iunie 1990, cu femeile batute in Piata Universitatii, ma aprindeau si ma motivau atat de tare incat imi juram atunci ca voi razbuna toate victimele verii lui 90′. In toti cei 9 ani de la revolutie nimic nu imi atrasese ura mai puternic decat acele momente de dupa revolutie. In ianuarie 1999, imi petreceam timpul rugandu-ma ca ortacii sa ajunga in Bucuresti… Visam sa ii astept in piata. Singurul de as fi fost la Universitate tot nu m-as fi retras din calea lor, era momentul meu. Imi imaginam ca ura’mi va fi suficienta sa tina in loc frica, iar gandul ca “poate si alti tineri or sa se alature mie” ma facea sa cred ca de aceasta data minerii vor primi ceea ce merita! Poate ca in fata batelor si a rangilor voi pica, insa, numai asa credeam ca minerii nu mai pot calca din nou tara in picioare. Cat imi doream ca toti tinerii sa creada asta! Cat ma rugam sa nu fiu singurul care credea ca poate schimba si intoarce istoria la locul ei. Credeam ca nu pot sa fac altfel, ca numai asa am sa pot sa mai fiu eu. Cartile de filosofie stateau aruncate pe masa, iar eu priveam televizorul care transmitea non-stop parcursul incredibil al minerilor catre Bucuresti. Imi recunosteam naivitatea, dar nu puteam sa uit! Vroiam sa ii razbun pe tinerii ucisi, batuti, alergati in iunie 1990. Vroiam sa fiu in Piata Universitatii fata in fata cu minerii si sa le strig: Libertate, Egalitate, Fraternitate!

Au trecut anii si nimic nu s-a intamplat. Doar Miron Cozma a fost arestat. A fost eliberat si incarcerat din nou. A fost gratiat si contragratiat. In puscarie, Miron Cozma a renuntat la lampar si la ranga si a citit Schopenhauer, Kant si poezie. Miron Cozma a devenit filosof, si va publica, probabil, dupa eliberare, un tratat despre dreptate si egalitate. Si, mai ales, despre Fraternitate. Iar eu am ajuns sa scriu despre Miron Cozma cu aceeasi ura cu care el si ai lui spargeau capetele femeilor din Bucuresti. De ce? Pentru ca in 17 ani NIMIC nu s-a intamplat. Pentru ca nici un dosar nu a ajuns in instanta si, despre mineriade, nu a fost data nici o hotarare judecatoreasca. Nu exista vinovati, iar intreaga clasa politica s-a transformat intr-o singura constiinta care a gindit, in toti acesti ani, la fel… a acoperit mizeria lor! De parca as fi stiut ca nu se va intampla nimic, asteptarea mea din ianuarie 1999 a minerilor capata sens! Ii va pune cineva capat? In rest, explicatii, teorii si supozitii. Organizam mitinguri de protest, cerem pocainta de la Ion Iliescu si lasam timpul sa treaca, poate vom uita…

http://iuleka.wordpress.com/

IULIAN ENACHE: Blogăr si/sau jurnalist, am pierdut sindromul Tourette. Il declar nul.

Observ de la o vreme, cu nemarginita placere - pentru ca asa sunt eu, imi place nespus de mult balciul - ca blogosfera a fost invadata de oameni care se cearta ca la usa cortului pe tema "Cine sunt mai buni, bloggerii - bloggeri sau bloggerii - jurnalisti". Sa urmarim balciul: pleaca de la acuzatiile cuiva pe care nu l-am identificat inca, si care spune ca jurnalistii au confiscat blogosfera, daca e sa ne luam dupa Victor Ciutacu. Foarte dur textul lui Victor, ba chiar si cu poza lui Zoso accidentat (poate totusi nu era nevoie de ea acolo, chiar daca - spune Victor - era publica). Apoi discutia se muta peste tot, Zoso il injura pe Ciutacu drept raspuns la injuraturile primite, acesta raspunde cu postarea traficului si alte injuraturi, blestemele se muta la Comanescu, unde aflam ca "micii zgomotosi" cum ii numeste Ciutacu i-au "daramat" blogul, apoi Dorothea Ionescu face un scurt sumar pe Dada Media. Ba chiar, s-a gasit cineva care sa propuna o actiune de marginalizare a lui Victor. Bineinteles, cel mai decent raspuns la toata povestea asta cretina a fost cel al lui Arhi.

Acum, in sfarsit, sa trecem la fapte. In primul rand, as vrea sa cred ca toata stupizenia asta este altceva decat o banala incercare de a atrage trafic, dat fiind ca romanii se strang cel mai repede acolo unde exista balti de sange si aschii de os (da Arhi, ca sa-ti raspund la intrebarea cu stirile Pro TV, asta e motivul unic - din pacate, pentru oamenii romanesti ai anului 2007, bad news is still good news). In al doilea rand, imi place sa vad o blogosfera atat de civilizata, in care fiecare vrea sa fie miez si crede ca solutia optima este sa-l spurce pe celalalt (ii injurati pe politicieni zilnic, dar va comportati mai rau ca ei). In al treilea rand, imi place sa vad ca multi dintre colegii mei din presa au sarit gardul si acum se cred Dumnezeu, uitand ca rolul nostru este acela de reportofoane umane - intri unde nu au acces altii, apoi zugravesti cat poti de bine un tablou, ca sa vada si mama ta acasa ce s-a intamplat acolo, atata tot. Victor, te poti supara daca vrei, dar raspunsul ala de pe blogul lui Comanescu pe care l-ai dat unuia, ceva de genul "intr-un studio in care tu n-o sa intri niciodata nici ca sa stergi praful" nu-ti face cinste.

Am auzit, nu o data, chestii de genul "Eu iau masa cu ministri, am numere de telefon de la presedinti de companii, fac ceva pentru tara asta, particip la procesul de luare a deciziilor" si alte astfel de aberatii. Nu dragii mei, nu facem nimic pentru tara asta, in afara de a incerca sa o informam, si adesea nu reusim, pentru ca multi ne tratam de profesionalism cu spaga, iar altii suntem pur si simplu incompetenti in meseria asta si ar trebui sa ne apucam de altceva, cum ar fi de pian sau de sex. M-am inclus in aceeasi categorie pentru a evita cretinismele gen "bine ca esti tu bun, ba". Nu am afirmat niciodata asta, nu ma cred un bun jurnalist, iar ca blogger sunt un adevarat dezastru, asta ca sa stabilim de pe ce pozitie vorbesc. Asta pentru jurnalistii care umbla cu nasul pe sus, de parca le-ar mirosi picioarele si nu se mai suporta. Ceea ce nu inseamna ca doar ei exista in meseria asta.

Pentru bloggerii din "fruncea" blogosferei, as avea de spus un singur lucru. Atacul la persoana nu este un foarte frumos mod de a te promova ca om - o fi util pentru trafic, dar denota o proasta educatie si un IQ egal cu numarul de la pantof.

Nu fac pe mironosita - si mie imi place, cateodata, sangele. Dar de aici si pana la a umple spatiul virtual de sute si mii de injuraturi, care ar trebui sa dovedeasca, in capul unora, faptul ca au penisul mare - e o diferenta. Nu uitati faptul ca tot ce postati pe net este public, astfel incat atunci cand injuri pe cineva e ca si cum ti-ai arata posteriorul in autobuz. Si nu vreau sa mai aud "cui nu-i convine, sa nu intre", pentru ca e acelasi lucru cu a spune "cui nu-i convine, sa nu se urce in autobuz". Poti sa te afli in autobuz dintr-o intamplare, fara sa-ti doresti musai sa vizionezi scene de cosmar.

Exista o multime de oameni care au idei extraordinare si pe care-i citesc zilnic, cu placere. De aceea, este dureros atunci cand vezi ca acesti oameni se preteaza la a se musca de urechi ca Tyson cu Holyfield, doar pentru ca isi doresc atentie, doar pentru ca vor sa fie ei mangaiati pe cap, nu altii. Daca asta e scopul, va invit sa-mi dati mie cate un telefon pe zi, si va spun fiecaruia in parte "Tu esti miezul blogosferei, esti cel mai bun, esti Dumnezeul blogosferei, fii capitanul nostru", ca sa puteti continua sa scrieti lucruri interesante si idei sclipitoare, fara sa va dea orgoliul in clocot. Asta, doar daca nu cumva va doriti ca blogosfera sa arate astfel:

http://iulianenache.blogspot.com