IULIAN LECA: Libertate, Egalitate, Fraternitate!

Ianuarie-februarie, 1999. Miron Cozma porneste din nou la drum spre Bucuresti. Ma infior! Imaginile de la televizor ma revolta atat de tare, incat ma hotarasc: “ii voi astepta in centrul Bucurestiului…” Eram fericit ca ma aflam in capitala. Student, in anul I la filozofie, abia ma intorsesem de cateva zile din vacanta de iarna cand am aflat ca minerii au pornit pentru a nu stiu cata oara - stiu acum: a saptea - spre Bucuresti. Nu mai eram copil. Zilele acelea geroase de Bucuresti nu semanau deloc cu serile lungi si calduroase, si pline de inocenta naiva, ale lui 1990. Imi aduceam aminte confuz atunci de evenimentele din 13-15 iunie. Doar celebrele imagini de la tv cu minerii care, in iunie 1990, bateau tot ce le iesea in cale, doar acestea ma introdusesera in lumea lor: a celor care, in loc de cuvinte, raspund cu pumnul, bita, ranga si picioarele. In ianuarie 1999, imaginile din iunie 1990, cu femeile batute in Piata Universitatii, ma aprindeau si ma motivau atat de tare incat imi juram atunci ca voi razbuna toate victimele verii lui 90′. In toti cei 9 ani de la revolutie nimic nu imi atrasese ura mai puternic decat acele momente de dupa revolutie. In ianuarie 1999, imi petreceam timpul rugandu-ma ca ortacii sa ajunga in Bucuresti… Visam sa ii astept in piata. Singurul de as fi fost la Universitate tot nu m-as fi retras din calea lor, era momentul meu. Imi imaginam ca ura’mi va fi suficienta sa tina in loc frica, iar gandul ca “poate si alti tineri or sa se alature mie” ma facea sa cred ca de aceasta data minerii vor primi ceea ce merita! Poate ca in fata batelor si a rangilor voi pica, insa, numai asa credeam ca minerii nu mai pot calca din nou tara in picioare. Cat imi doream ca toti tinerii sa creada asta! Cat ma rugam sa nu fiu singurul care credea ca poate schimba si intoarce istoria la locul ei. Credeam ca nu pot sa fac altfel, ca numai asa am sa pot sa mai fiu eu. Cartile de filosofie stateau aruncate pe masa, iar eu priveam televizorul care transmitea non-stop parcursul incredibil al minerilor catre Bucuresti. Imi recunosteam naivitatea, dar nu puteam sa uit! Vroiam sa ii razbun pe tinerii ucisi, batuti, alergati in iunie 1990. Vroiam sa fiu in Piata Universitatii fata in fata cu minerii si sa le strig: Libertate, Egalitate, Fraternitate!

Au trecut anii si nimic nu s-a intamplat. Doar Miron Cozma a fost arestat. A fost eliberat si incarcerat din nou. A fost gratiat si contragratiat. In puscarie, Miron Cozma a renuntat la lampar si la ranga si a citit Schopenhauer, Kant si poezie. Miron Cozma a devenit filosof, si va publica, probabil, dupa eliberare, un tratat despre dreptate si egalitate. Si, mai ales, despre Fraternitate. Iar eu am ajuns sa scriu despre Miron Cozma cu aceeasi ura cu care el si ai lui spargeau capetele femeilor din Bucuresti. De ce? Pentru ca in 17 ani NIMIC nu s-a intamplat. Pentru ca nici un dosar nu a ajuns in instanta si, despre mineriade, nu a fost data nici o hotarare judecatoreasca. Nu exista vinovati, iar intreaga clasa politica s-a transformat intr-o singura constiinta care a gindit, in toti acesti ani, la fel… a acoperit mizeria lor! De parca as fi stiut ca nu se va intampla nimic, asteptarea mea din ianuarie 1999 a minerilor capata sens! Ii va pune cineva capat? In rest, explicatii, teorii si supozitii. Organizam mitinguri de protest, cerem pocainta de la Ion Iliescu si lasam timpul sa treaca, poate vom uita…

http://iuleka.wordpress.com/