IULIAN LECA: Libertate, Egalitate, Fraternitate!

Ianuarie-februarie, 1999. Miron Cozma porneste din nou la drum spre Bucuresti. Ma infior! Imaginile de la televizor ma revolta atat de tare, incat ma hotarasc: “ii voi astepta in centrul Bucurestiului…” Eram fericit ca ma aflam in capitala. Student, in anul I la filozofie, abia ma intorsesem de cateva zile din vacanta de iarna cand am aflat ca minerii au pornit pentru a nu stiu cata oara - stiu acum: a saptea - spre Bucuresti. Nu mai eram copil. Zilele acelea geroase de Bucuresti nu semanau deloc cu serile lungi si calduroase, si pline de inocenta naiva, ale lui 1990. Imi aduceam aminte confuz atunci de evenimentele din 13-15 iunie. Doar celebrele imagini de la tv cu minerii care, in iunie 1990, bateau tot ce le iesea in cale, doar acestea ma introdusesera in lumea lor: a celor care, in loc de cuvinte, raspund cu pumnul, bita, ranga si picioarele. In ianuarie 1999, imaginile din iunie 1990, cu femeile batute in Piata Universitatii, ma aprindeau si ma motivau atat de tare incat imi juram atunci ca voi razbuna toate victimele verii lui 90′. In toti cei 9 ani de la revolutie nimic nu imi atrasese ura mai puternic decat acele momente de dupa revolutie. In ianuarie 1999, imi petreceam timpul rugandu-ma ca ortacii sa ajunga in Bucuresti… Visam sa ii astept in piata. Singurul de as fi fost la Universitate tot nu m-as fi retras din calea lor, era momentul meu. Imi imaginam ca ura’mi va fi suficienta sa tina in loc frica, iar gandul ca “poate si alti tineri or sa se alature mie” ma facea sa cred ca de aceasta data minerii vor primi ceea ce merita! Poate ca in fata batelor si a rangilor voi pica, insa, numai asa credeam ca minerii nu mai pot calca din nou tara in picioare. Cat imi doream ca toti tinerii sa creada asta! Cat ma rugam sa nu fiu singurul care credea ca poate schimba si intoarce istoria la locul ei. Credeam ca nu pot sa fac altfel, ca numai asa am sa pot sa mai fiu eu. Cartile de filosofie stateau aruncate pe masa, iar eu priveam televizorul care transmitea non-stop parcursul incredibil al minerilor catre Bucuresti. Imi recunosteam naivitatea, dar nu puteam sa uit! Vroiam sa ii razbun pe tinerii ucisi, batuti, alergati in iunie 1990. Vroiam sa fiu in Piata Universitatii fata in fata cu minerii si sa le strig: Libertate, Egalitate, Fraternitate!

Au trecut anii si nimic nu s-a intamplat. Doar Miron Cozma a fost arestat. A fost eliberat si incarcerat din nou. A fost gratiat si contragratiat. In puscarie, Miron Cozma a renuntat la lampar si la ranga si a citit Schopenhauer, Kant si poezie. Miron Cozma a devenit filosof, si va publica, probabil, dupa eliberare, un tratat despre dreptate si egalitate. Si, mai ales, despre Fraternitate. Iar eu am ajuns sa scriu despre Miron Cozma cu aceeasi ura cu care el si ai lui spargeau capetele femeilor din Bucuresti. De ce? Pentru ca in 17 ani NIMIC nu s-a intamplat. Pentru ca nici un dosar nu a ajuns in instanta si, despre mineriade, nu a fost data nici o hotarare judecatoreasca. Nu exista vinovati, iar intreaga clasa politica s-a transformat intr-o singura constiinta care a gindit, in toti acesti ani, la fel… a acoperit mizeria lor! De parca as fi stiut ca nu se va intampla nimic, asteptarea mea din ianuarie 1999 a minerilor capata sens! Ii va pune cineva capat? In rest, explicatii, teorii si supozitii. Organizam mitinguri de protest, cerem pocainta de la Ion Iliescu si lasam timpul sa treaca, poate vom uita…

http://iuleka.wordpress.com/

IULIAN ENACHE: Blogăr si/sau jurnalist, am pierdut sindromul Tourette. Il declar nul.

Observ de la o vreme, cu nemarginita placere - pentru ca asa sunt eu, imi place nespus de mult balciul - ca blogosfera a fost invadata de oameni care se cearta ca la usa cortului pe tema "Cine sunt mai buni, bloggerii - bloggeri sau bloggerii - jurnalisti". Sa urmarim balciul: pleaca de la acuzatiile cuiva pe care nu l-am identificat inca, si care spune ca jurnalistii au confiscat blogosfera, daca e sa ne luam dupa Victor Ciutacu. Foarte dur textul lui Victor, ba chiar si cu poza lui Zoso accidentat (poate totusi nu era nevoie de ea acolo, chiar daca - spune Victor - era publica). Apoi discutia se muta peste tot, Zoso il injura pe Ciutacu drept raspuns la injuraturile primite, acesta raspunde cu postarea traficului si alte injuraturi, blestemele se muta la Comanescu, unde aflam ca "micii zgomotosi" cum ii numeste Ciutacu i-au "daramat" blogul, apoi Dorothea Ionescu face un scurt sumar pe Dada Media. Ba chiar, s-a gasit cineva care sa propuna o actiune de marginalizare a lui Victor. Bineinteles, cel mai decent raspuns la toata povestea asta cretina a fost cel al lui Arhi.

Acum, in sfarsit, sa trecem la fapte. In primul rand, as vrea sa cred ca toata stupizenia asta este altceva decat o banala incercare de a atrage trafic, dat fiind ca romanii se strang cel mai repede acolo unde exista balti de sange si aschii de os (da Arhi, ca sa-ti raspund la intrebarea cu stirile Pro TV, asta e motivul unic - din pacate, pentru oamenii romanesti ai anului 2007, bad news is still good news). In al doilea rand, imi place sa vad o blogosfera atat de civilizata, in care fiecare vrea sa fie miez si crede ca solutia optima este sa-l spurce pe celalalt (ii injurati pe politicieni zilnic, dar va comportati mai rau ca ei). In al treilea rand, imi place sa vad ca multi dintre colegii mei din presa au sarit gardul si acum se cred Dumnezeu, uitand ca rolul nostru este acela de reportofoane umane - intri unde nu au acces altii, apoi zugravesti cat poti de bine un tablou, ca sa vada si mama ta acasa ce s-a intamplat acolo, atata tot. Victor, te poti supara daca vrei, dar raspunsul ala de pe blogul lui Comanescu pe care l-ai dat unuia, ceva de genul "intr-un studio in care tu n-o sa intri niciodata nici ca sa stergi praful" nu-ti face cinste.

Am auzit, nu o data, chestii de genul "Eu iau masa cu ministri, am numere de telefon de la presedinti de companii, fac ceva pentru tara asta, particip la procesul de luare a deciziilor" si alte astfel de aberatii. Nu dragii mei, nu facem nimic pentru tara asta, in afara de a incerca sa o informam, si adesea nu reusim, pentru ca multi ne tratam de profesionalism cu spaga, iar altii suntem pur si simplu incompetenti in meseria asta si ar trebui sa ne apucam de altceva, cum ar fi de pian sau de sex. M-am inclus in aceeasi categorie pentru a evita cretinismele gen "bine ca esti tu bun, ba". Nu am afirmat niciodata asta, nu ma cred un bun jurnalist, iar ca blogger sunt un adevarat dezastru, asta ca sa stabilim de pe ce pozitie vorbesc. Asta pentru jurnalistii care umbla cu nasul pe sus, de parca le-ar mirosi picioarele si nu se mai suporta. Ceea ce nu inseamna ca doar ei exista in meseria asta.

Pentru bloggerii din "fruncea" blogosferei, as avea de spus un singur lucru. Atacul la persoana nu este un foarte frumos mod de a te promova ca om - o fi util pentru trafic, dar denota o proasta educatie si un IQ egal cu numarul de la pantof.

Nu fac pe mironosita - si mie imi place, cateodata, sangele. Dar de aici si pana la a umple spatiul virtual de sute si mii de injuraturi, care ar trebui sa dovedeasca, in capul unora, faptul ca au penisul mare - e o diferenta. Nu uitati faptul ca tot ce postati pe net este public, astfel incat atunci cand injuri pe cineva e ca si cum ti-ai arata posteriorul in autobuz. Si nu vreau sa mai aud "cui nu-i convine, sa nu intre", pentru ca e acelasi lucru cu a spune "cui nu-i convine, sa nu se urce in autobuz". Poti sa te afli in autobuz dintr-o intamplare, fara sa-ti doresti musai sa vizionezi scene de cosmar.

Exista o multime de oameni care au idei extraordinare si pe care-i citesc zilnic, cu placere. De aceea, este dureros atunci cand vezi ca acesti oameni se preteaza la a se musca de urechi ca Tyson cu Holyfield, doar pentru ca isi doresc atentie, doar pentru ca vor sa fie ei mangaiati pe cap, nu altii. Daca asta e scopul, va invit sa-mi dati mie cate un telefon pe zi, si va spun fiecaruia in parte "Tu esti miezul blogosferei, esti cel mai bun, esti Dumnezeul blogosferei, fii capitanul nostru", ca sa puteti continua sa scrieti lucruri interesante si idei sclipitoare, fara sa va dea orgoliul in clocot. Asta, doar daca nu cumva va doriti ca blogosfera sa arate astfel:

http://iulianenache.blogspot.com

EMILIAN ISAILA: Cand vor fi legalizate casatoriile gay?

In fiecare an, cu precizia unui ceasornic, se declanseaza dezbaterea despre homosexuali si defilarea acestei minoritati prin mijlocul orasului. In aceeasi zi are loc si o manifestatie a celor care nu sunt de acord cu „orientarea sexuala a homosexualilor”.

Este o desfasurare masiva de forte de ordine, provocari, injuraturi din multime si de fiecare data apar declaratiile lui Gigi Becali, care nici el nu e de acord cu „orientarea sexuala a homosexualilor”.

Noi, ca jurnalisti, intram in acest joc si cu mic, cu mare relatam ce se intampla si incercam sa le explicam oamenilor care este sensul si care este „orientarea sexuala a homosexualilor”.

Nu e o noutate ca suntem un popor care are o problema cu minoritatile, incepand de la presedinte pana la ultimul membru de galerie de fotbal.

Dar chiar nu inteleg de ce iese scandal in fiecare an cand persoanele cu o alta orientare sexuala decat a majoritatii defileaza pe strazi. In spatele, ptiu drace, acestei manifestari si in a nu fi de acord cu defilarea homosexualilor si lesbienelor se afla toate prejudecatile noastre sociale.

Nici eu nu inteleg ce vrea „minoritatea sexuala” din Romania. Cica sa se casatoreasca. Le doresc bun sosit in „iadul casniciei”. Abia isi duc zilele cuplurile heterosexuale prinse in lupta cu provocarile cotidiene.

„Iar ai uitat sa iei paine? N-ai dus gunoiul? N-ai culcat copilul? Ai lovit masina?” Oameni buni, o casnicie nu are nicio legatura cu o parada gay. Dar pana la urma e problema lor.

Uniunile intre persoanele de acelasi sex ar trebui legalizate pentru ca si cei cu o alta orientare sexuala sa beneficieze de pe urma prevederilor legale in ceea ce priveste sistemul de creditare, regimul bunurilor comune, partajul si mostenirile.

Si mai cred ca minoritatea sexuala din Romania are dreptul ca macar o data pe an sa provoace o dezbatere pe aceasta tema. Pana la urma, vrem nu vrem, societatea trebuie sa-i integreze.

Romania e o tara homofoba si va trece multa vreme pana cand aceasta atitudine se va estompa. Sper ca, de la an la an, violentele de strada si cele de limbaj sa dispara, parada gay sa nu mai provoace nicio tensiune sociala, pentru ca problemele homosexualilor au fost rezolvate, si sa ramana doar o defilare de travestiti imbracati tipator care dau bine in poze.

Mai sper ca politicienii si liderii de opinie sa nu se mai ascunda in spatele vorbelor mari si sa lupte impotriva celor care sunt altfel, invocandu-l pe Dumnezeu. Acesta are mult mai mult de lucru cu incalzirea globala decat cu o biata parada gay de la Bucuresti.

http://www.evz.ro/isaila/

IULIAN LECA: De ce nu imi place Cristian Tudor Popescu

Pentru ca are mereu dreptate. Pentru ca este mereu genial. Pentru ca gandirea sa este mai riguroasa decat un manual de logica simbolica.

Imi aduc aminte de un talk-show de prin 97′ cind Cristian Tudor Popescu era fata in fata cu Gabriel Liiceanu. Pe atunci, Liiceanu era mult mai celebru decat Crucisatorul presei romanesti. De altfel, spiritul critic si luciditatea onesta a gindirii sistematice popesciene abia devenea cunoscuta marelui public (probabil fara intentia si dorinta autorului). Pe atunci si eu il admiram pe Liiceanu - iertata-mi fie inocenta, dar, inca nu facusem cunostinta cu pasiunea sa pentru masini, pentru propria-i imagine si multe altele… Dar, sa revin. CTP-ul inca era un nume in afirmare. Si, ce sa vezi? In acea confruntare nu stiu cum se ajunge cu discutia din mizeria cotidiana la ontologie. Si, iar nu stiu cum reuseste, deodata, Popescu sa il ia pe Liiceanu la rost cu ontologia. Say what? Un gazetar pasionat de science-fiction il aducea in corzi pe filozoful jurnalului de la Paltinis! Eu ma revolt, injur, si in gand si cu voce tare, iau apararea idolului meu, ii promit razbunarea intelectuala si multe altele… Nici nu apuca Liiceanu sa isi revina din doua-trei intrebari fulger ale lui Popescu ca mi-l si aduc aminte pe Crucisator cum ii da sah mat elevului lui Noica: “Nu e adevarat domne! Va spun eu ce este ontologia!…” Pina sa il apuce nervii pe Liiceanu si sa doreasca sa plece din emisiune, ma apucase pe mine risul. Imi spuneam: “ia uite mai, un gazetar a ajuns sa il puna la punct si sa ii dea lectii de ontologie lui Gabriel Liiceanu!” Timpul avea sa treaca….

Filosoful ascet si-a recunoscut unele placeri si face apologia BMW-ului, iar gazetarul avid de afirmare se plimba modest cu o Dacie. Spune asta ceva? In ordinea schimbarilor ar fi trebuit sa ajung sa il iubesc pe Cristian Tudor Popescu. Nu am reusit. CTP-ul transmite un sentiment de indignare. Oricat de calm, bucuros si linistit ai fi, daca l-ai ascultat s-a dus dracului starea ta. El este acum moralistul. Cred ca, pentru el, acea intalnire cu Liiceanu a fost foarte importanta. CTP-ul a vrut toata viata sa devina - sa fie recunoscut drept - intelept, filosof, moralist, scriitor. Exact ceea ce nu a fost niciodata! Spune-i lucrurile astea si ai vezi ce torent silogistic de argumente se va abate asupra ta pentru a te convinge de contrariu. Dar el stie…! In discursul CTP-ului exista o dusmanie constanta pe care o transmite indiferent de subiectul pe care il abordeaza. Un nu stiu ce care irita voia buna. Cristian Tudor Popescu afirma modest ca nu are mereu dreptate, dar vrea sa ii dai dreptate tot timpul. CTP-ul recunoaste deschis ce stie si ce nu stie. Incearca, insa, sa il aprinzi intr-o disputa si o sa uite imediat acest rezultat intelept al cunoasterii de sine. Cind CTP-ul se porneste sa demonstreze ceva, Kant re-inviat de-ai fi si tot nu ai mai putea sa il opresti. CTP-ul vrea sa lasa impresia ca stapineste o cultura mai mult decat bogata, ca e un erudit in aproape orice domeniu. Insa cunostintele sale abia daca acopera lecturile de baza ale unui singur domeniu. CTP-ul crede ca daca l-a citit si, poate l-a inteles, pe Spinoza sau Leibniz, asta ii da dreptul sa dea lectii de ontologie oricui. Dar Cristian Tudor Popescu nu este doar atat. Daca il acuzi de incultura, recunoaste imediat, ca e posibil sa nu stie tot. Poate iti da si dreptate. Insa o face cu aerul acela care vrea sa convinga ca modestia sa este mai inteleapta decat furia acuzatiilor tale. CTP-ul este inteligent. Analizele sale sunt uneori briliante. Observatiile Crucisatorului sunt exacte si profunde. Ele sunt folositoare, de multe ori CTP-ul fiind unicul care spune ceva cu rost. Dar Popescu este indirjit. Si are complexele lui. El stie ca l-a jicnit pe Liiceanu atunci. Asa cum stie si de ce a facut-o. Fiecare admirator vrea sa isi ucida idolul! Cristian Tudor Popescu pozeaza ca nu pozeaza niciodata. El este atat de inteligent incat nu il poti critica fara sa devii ridicol. Sofismele lui nu le poate dibui decat un profesor de logica. Eu nu pot, totusi, sa ii iert furia, patosul si diletantismul. In ultima vreme, CTP-ul incepe tot mai des un discurs pentru a se opri la mijlocul sau deoarece a uitat ce vroia sa spuna. Oare din cauza abundentei de idei sau din lipsa lor? Cine stie cum functioneaza un discurs bine structura, cu o idee calauzitoare, intelege.

CTP-ul este atat de iubit pentru ca este atipic. Si consecvent in negativismul sau. Sceptic de serviciu al gazetariei, Cristian Tudor Popescu se pare ca a ramas incremenit in proiectul combaterii. Nu a citit ca dupa antiteza urmeaza sinteza. A ramas, probabil, doar la antinomiile ratiunii din Critica Ratiunii Pure, daca le-a citit si pe acelea…

http://iuleka.wordpress.com

VLAD PETREANU:"O Dominatrix diesel pentru dl Liiceanu"

"...Motorul pe diesel al lui Siegfried are o latenta de o zecime de secunda; el nu raspunde in prima zecime de secunda comenzii. Si exact in clipa in care incepi sa te nelinistesti, Siegfried, cu aspectul lui de inalt functionar de banca imbracat in haina la doua rinduri, face un formidabil salt inainte care-ti taie respiratia si te infunda in scaun. Viteza manevrei de depasire este fulgeratoare...", traduce azi dl. Gabriel Liiceanu, într-unul din cele mai inspirate advertoriale pe care le-am citit vreodată, experienţa sa cu turbo-lag-ul.

Ca şi Christine al lui Stephen King, şi Siegfried al lui Liiceanu are o personalitate sumbră, ranchiunoasă, posesivă. O Dominatrix diesel, stăpânind subtil tocmai conştiinţa trează a societăţii civile? Asta e chiar o imagine... Cine s-ar fi gândit? Pe pariu că Siegfred îl primeşte dimineaţa pe dl. Liiceanu în piele neagră - şi dacă nu, i-am identificat un defect.

Dar este sau nu un advertorial? Este un remarcabil text de reclamă pentru o berlină premium, fără îndoială... Pe bani, din pasiune sau din pasiune pentru bani? Nu văd nici un P, fie el chiar sfios încercuit, pe cele două pagini - ba 3 cu a-ntâia. Începe ca un drept la replică, aburitor, continuă cu o beţie a simţurilor de şofer, poposeşte în halta clasică a datelor tehnice din orice prezentare de show-room, pomeneşte (negativ) frăţiorul din Seria 5, că poate mai sunt clienţi care n-au auzit şi încheie cu formula uzuală a adresării epistolare ("primiţi expresia sentimentelor mele..."), pentru a zăpăci definitiv analiştii media... câţi or fi.

Dacă este un text de reclamă veritabil, agenţia, dealerul şi Cotidianul au dat o lovitură (la fel ca Gigi Becali, care l-a angajat pe Dan Pavel - banul învârte lumea).

Dar dacă este doar un intelectual scriind despre maşinile sale, poreclite cu un snobism buimăcitor Siegfried şi Marcello... pe trei pagini de super-quality newspaper... mi se pare cam over-selled.
http://amardezi.blogspot.com/

IULIAN ENACHE:"Play. Stop. Repeat."

Play. Maine. Maine incepe o noua saptamana de munca. Noua? Noua. Nu voua. Noua? Nu. Maine incepe o veche saptamana de munca. Incepe aceeasi saptamana de munca. Citit-telefoane-alergat-cules-diseminat-scris-supratitlu-tilu-subtitlu-lead-intertitluri-timbru-explicatie-foto-select-repeat. Si iar. Ei? EI sunt bine. Hrebenciuc prospera, Nastase e liber, Basescu minte, Tariceanu tot motociclist pe capra aia scumpa. Noi? Tot saraci, tot jerpeliti, tot prosti, dar foarte mandri si patrioti. Justitia? Tot tarfa. Bani? Ce inseamna sa ai bani? Sa poti sa angajezi batausi si sepepisti sa te apere de pulime. Da, dar noi suntem mai multi. Noi suntem mai multi? Ei umbla cate 10. Noi suntem 20 de milioane. Da, dar ei sunt 10 si noi suntem singuri. Faima? Ce inseamna faima? Atunci cand apari in ziar cu eticheta "talhar" pe frunte, dar razi in poza. Ai motive. Ai motive? Da, sunt prosti. Si parintii? Si parintii. Batranii sunt prosti. Noi suntem destepti. Toti aia 20 de milioane de genii. Pai daca suntem destepti, de ce ne fura? Suntem darnici. Suntem generosi. Vrei banii mei? Ia-i. Am sindromul Stockholm? Nu-l am. Rad cu agresorul pentru ca nu sunt las. Sunt destept. Ma descurc. O sa fiu si eu agresor cand o sa cresc mare, o sa vedeti voi. N-o sa mai fiu victima. Acum asta e, ii dau banii si nevasta. Si restul? Care rest? Da-i dracului. Ei ce au facut pentru mine? Ce a facut tara asta vreodata pentru mine? Sunt dusmanul natiei asteia. Adica sunt propriul meu dusman. Sunt in conflict cu mine insumi. Sunt in conflict? E primul pas din plan. Voi fi agresor. Pestele mare... cainele... cine sapa... cine ridica sabia... Ete fleosc. Cui ii pasa? Mie nu. Plin de inele pe dinafara, gol pusca pe dinauntru. Am. Am? Am aur. Trebuie sa conteze. Am bani. Sunt faimos. Si ma uraste toata lumea, ceea ce e bine. O sa mor singur. E bine? Nu e bine. Nu vreau sa mor singur. Dupa moarte e negru? Nu e nici negru, e nimic. E nimic, ca n-am vrut sa merg la biserica. Sunt ipocrit, si se vede. De maine o sa fie altfel... Maine incepe o noua saptamana de munca. Stop. Repeat.
http://iulianenache.blogspot.com/

ALEX MIHĂILEANU: "Lumea e proastă, iubi"

Lumea e proastă, iubi*… Nu ştiu de ce îţi spun asta. De parcă tu n-ai şti. Dar, uite, mă gîndeam aşa: lumea e proastă, iubi… Şi încep cu mine, că şi eu sînt o parte din lume.

Spre exemplu, acum două zile, în timp ce mă întorceam pe la zece seara de la muncă, intru într-un supermarket şi agăţ dintr-un raft o sticlă de vin. O pun în coş, mai arunc o privire în stînga, alta în dreapta, mai iau şi-un pet de cola light la doi litri, cer şi-un pachet de ţigări de la casă şi plec. Pun sticla în frigider, îmi torn vreo trei pahare de cola cît stau cu laptopul în braţe, trîntit în pat şi după aia mă culc. Dimineaţă o iau de la capăt.

Aseară, ajuns acasă pe la vreo nouă, venit tot de la muncă şi cu altă sticlă de cola după mine, mă gîndesc că mi-ar prinde bine un moment de relaş. Mă trîntesc în pat, dau să iau laptopul în braţe, dar mă gîndesc c-ar fi mai bine să scot sticla de vin din frigider. Agăţ tirbuşonul pe drum, mă întorc cu sticla, o pun pe măsuţa de-alături, curăţ gîtul sticlei de ambalaj, înfing tirbuşonul şi-mi dau seama că parcă n-am adus pahare. Mă întorc în bucătărie, iau două pahare, le clătesc şi mă întorc cu ele. Sucesc tirbuşonul, scot dopul de plută, torn vinul cel roşu, dau noroc, torn pe gît.

Vine cîte-un pahar jumate de căciulă, terminăm sticla, mai beau nişte cola, mai pierd vremea niţeluş şi, dintr-o dată, îmi vine năstruşnica idee de a mă uita la etichetă. Vreau să văd anul. 2003. Bun an, îmi spun, răsucind sticla în aer. Cînd o prind, mă uit la eticheta de pe faţă. Merlot. Stupoare! Eu luasem un Pinot Noir! Cînd s-a transformat aşa, din senin, în Merlot?

Încerc să-mi aduc aminte ce-am făcut în magazinul ăla. Am intrat chitit să iau un Pinot Noir, am văzut sticlele de Prahova Valley, mi-a sărit în ochi eticheta, am întors-o pe partea cealaltă, am văzut că e 2003 şi am pus-o în coş. Nu înainte de a arunca cu jind o privire către un Pinot Noir din 2001, Special Reserve, aproape de două ori mai scump.

Lumea e proastă, iubi… Ca să înţelegi mai bine la ce mă refer, lasă-mă să-ţi explic. Pe zi ce trece, ne cufundăm tot mai mult în cotidian, în rutină, în muncă. Nu mai dăm atenţie detaliilor. Ştim că ambalajul arată într-un fel şi mergem drept acolo. Ochelarii de cal, cu care ne trezim pe şi după urechi, uităm să-i mai dăm jos. Nu ne mai uităm la ce e înauntru, luăm după cum vedem că e pe dinafară.

Ne prostim pe zi ce trece. Timpul liber ni-l petrecem încercînd să recuperăm, într-un mod disperat, ceea ce pierdem în timpul ocupat. Timpul liber ni-l petrecem la fel, totuşi. Uităm să dăm atenţie la detalii chiar şi atunci cînd la detalii ar trebui să dăm atenţie. Ne dezbrăcăm de cămaşa rutinei zilnice pentru a înbrăca o cămaşa a aceleiaşi rutine, dar de culoarea timpului liber. Nu facem nimic deosebit afară de a dormi mai mult şi de a pierde vremea sub acelaşi acoperiş al nepăsării, al intoleranţei şi al indiferenţei.

Lumea e proastă, iubi… Uite, mă uit la mine şi îmi dau seama de asta. Mă prostesc pe zi ce trece. Ne prostim cu toţii pe zi ce trece. Eu, cel puţin, mai am o şansă. Fug la mare, mă salvez, aş spune şi eu, precum Chilian. Dar salvarea nu vine din mare, vine din constatare. Lumea e pe zi ce trece tot mai proastă, iubi… Uită-te şi tu în jur, nu observi? Mergi pe stradă şi ţi se pare ceva cunoscut, te întrebi preţ de o secundă de unde cunoşti locul, uiţi să mai cauţi şi răspunsul şi treci mai departe. Îţi dai seama, două săptămîni mai tîrziu, că locul ăla aparţine unor anumite amintiri de-ale tale, chiar plăcute. Zîmbeşti preţ de altă secundă şi te întorci spre şifonier, căutînd cămaşa rutinei zilnice. În dimineaţa asta, iar pleci la muncă.

Lumea e proastă, iubi… Proastă rău. Şi se prosteşte tot mai abitir pe zi ce trece. Auzi, iubi, cînd mă scoţi şi pe mine din casă, la o cafea? Îmi promiţi cafeaua aia de mai bine de un an. Ştiu că eu o plătesc, dar gestul e ăla care contează. Măcar aşa, de dragul atenţiei la detalii…

__________________________
Precizări:
“Lumea e proastă, iubi” este o replică dintr-un interviu cu Florin Chilian, realizat de Dana Ciobanu pentru Jurnalul Naţional şi publicat la 24 februarie 2005.
Textul de faţă este scris ca să îmi amintească să mai scriu, din cînd în cînd, cîte ceva ce s-ar putea încadra în categoria “fragmente”.
Întrebarea din ultimul paragraf este adresată unei mai vechi prietene, a cărei zi de naştere se întîmplă săptămîna viitoare. Întrebarea nu se vrea a fi un apropo.

www.subiectiv.ro